…Cei mai mulți au reacționat frumos. M-au oprit pe holurile TVR și m-au felicitat, de parcă cine știe ce mare izbândă mi se cuibărise în viață. Unii chiar m-au pupat zgomotos. Nu, autografe nu am dat 😁, că și ei sunt la fel de cunoscuți ca mine! … M-am simtit ușor aiurea. Am încercat să le spun că n-am făcut nimic deosebit, că doar m-am dezbrăcat de o povară pe care n-o mai puteam plimba prin lume. Dar ei nu și nu, că “bine le-ai făcut”, că “așa trebuie”, că “nu se mai poate continua în felul ăsta”, că “unde o să ajungem”, că “suntem de râsul lumii”, că “d’aia nu se mai uită nimeni la noi”, că “ăi mai buni au plecat și s-a umplut televiziunea de nulități, de pile si relații și că, în ritmul ăsta, în curand o să ajungem la 4000” că “noi funcționăm pe bugete de mizerie, în timp ce în jur se vântură sume uriașe , băgate în proiecte perdante”. “Hoooo! Hooo!” le-am spus. Le știu pe toate mai bine decât voi! Mai așteptați puțin și lumea va afla, dar nu așa, ca la ușa cortului, ci oficial, mai întâi le vor afla cei care trebuie, iar apoi le vor afla toți. ..Iar ei îi dădeau cu “Bravo!”, “ Ține-o tot așa!”, “Suntem alături de tine!” , după care se retrăgeau în birourile obosite, în tăcerile lor confortabile, să viseze la caii verzi ai speranței, care nechezau pe pereții jupuiți…
Câțiva m-au privit lung, apoi au privit speriați de jur împrejur și m-au întrebat : “Tu ești zdravănă?”, “ N-ai avut de lucru?”, “Îți dai seama ce te așteaptă?”, “ Taman acum te-ai găsit, când se configurează grilele de toamnă?”, “Vrei să te arunce ca pe o măsea stricată?”, “Nu știi cu cine te pui?”, “ Ți s-a urât cu BINELE?”….Până să-i rog politicos să definească noțiunea de “BINE”, inșii dispăreau ca prin minune, încercând să evite riscul de a fi văzuți că vorbesc cu mine. Și pereții au urechi, se știe, iar pe la noi suntem o instituție de pereți: 12 etaje doldora de pereți, plus câteva clădiri mai mărunțele…
Unii colegi – puțini, e drept – au trecut pe partea cealaltă a holului, când le-am apărut în raza vizuală. Cunosc modelul : e plin de ei, prin toate domeniile. Nu știu dacă neapărat o duc bine, dar se descurcă. Sunt genul acela, care se apleacă până-i dor șalele, atunci când trece pe lângă ei un șef și care evită, de regulă, situațiile “încurcate”. Iar eu sunt, acum, o astfel de “situație încurcată”.
Cel mai mult m-au bucurat însă cei care mi-au adresat un zâmbet cu subânțeles ( dovedind că mi-au citit răbufnirea și că sunt de acord cu ea), care nu s-aubcăznit sa pară empatici și să-mi laude inconstienta vitejie. Mi-au zâmbit, după care m-au întrebat ce trebuie să facă pentru a se înscrie și ei în MediaSind. Aflaseră , probabil, de recentele luări de poziție ale Sindicaliștilor și s-au simțit, brusc, mai puțin singuri și mai mult siguri…
Rubrică oferită de
Comentează