banner marshal garden
Editoriale Părerea mea!

Cultura diferenţei

De peste 200 de ani trăim cu toţii, europeni şi americani, sub zodia Egalităţii. După ce revoluţionarii francezi şi-au dat viaţa pentru Liberté, égalité, fraternité, a devenit de prost gust să nu susţii egalitatea dintre oameni. Egalitatea este cool, este politically correct – ce mai, este de neatacat. Este bine sau rău? În opinia mea, este şi bine, şi rău.

Este bine dacă înţelegem prin egalitate egalitatea şanselor de dezvoltare umană, şi asta nu doar între bărbaţi şi femei, ci şi între locuitorii oraşelor şi cei ai satelor, între oamenii albi şi oamenii de culoare, între grupurile etnice etc. Toate proiectele de umanizare a societăţii au avut în vedere egalitatea şanselor de acces la mijloacele de dezvoltare personală: la instrucţie, la călătorii, la perfecţionare profesională, la educaţie permanentă.

Este rău, însă, când înţelegem prin egalitate uniformizare: uniformizarea mijloacelor de trai, a modurilor de viaţă, a gândirii şi a vorbirii. Cam asta înţelegeau cerberii regimului comunist prin expresia „omogenizare socială”, pe care o găseai în toate documentele politice; omogenizarea era unul dintre obiectivele programului de dezvoltare socială pentru următorii 25 de ani, elaborat de partidul unic.

suffragetteDar înţelegerea egalităţii ca uniformizare nu este o invenţie a regimurilor comuniste. Primele militante feministe de la începutul secolului al XX-lea şi-au închipuit că dacă se vor tunde scurt, vor fuma şi vor îmbrăca pantaloni, vor câştiga puncte în lupta lor pentru egalitate cu bărbaţii. Iată o imagine de la Parada Sufragetelor de la Chicago din 6 iunie 1916, care ilustrează viziunea unor militante asupra egalităţii dintre femei şi bărbaţi.

Adevărul e că nici astăzi, după o sută de ani, ideea egalităţii nu este înţeleasă corect, ca egalitate de şanse – ca problemă care ţine mai degrabă de condiţiile de viaţă decât de proprietăţile intrinseci ale bărbaţilor şi femeilor. La egalitatea dintre sexe nu se ajunge prin feminizarea bărbaţilor şi masculinizarea femeilor. Slavă domnului! Egalizarea condiţiilor de viaţă şi a şanselor de acces la dezvoltarea umană nu impietează asupra specificului feminin al femeilor, a feminităţii, şi nici asupra specificului masculin al bărbaţilor, adică a masculinităţii.

Ne temem de diferenţă, căci afirmarea diferenţei e considerată o sursă de conflict; o vedem accidentală şi neimportantă, căci necesară ar fi doar asemănarea, care ni se pare mai importantă, fiindcă generează consens şi cooperare; nu suntem dispuşi să recunoaştem diferenţe nici atunci când ne sar în ochi, pentru a nu fi blamaţi: dacă vorbim de diferenţele dintre rase, ni se spune că suntem rasişti, dacă vorbim de diferenţele dintre sexe, suntem consideraţi sexişti… Pe scurt, ne lipseşte cultura diferenţei.

john-grayMeritul de a ne fi atras atenţia asupra acestui adevăr îi revine psihologului american John Gray (foto), care a publicat, în 1992, o carte de succes mondial: Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus, publicată şi în limba română (Editura Vremea, 2011). Este cea mai vândută carte a tuturor timpurilor, din zona non-ficţiune. Având subtitlul „Un ghid practic pentru îmbunătăţirea comunicării şi pentru obţinerea rezultatelor dorite în relaţiile dumneavoastră”, cartea conţine experienţa de „terapeut familial” a autorului.

De ce spune el, încă din titlu, că venim de pe planete diferite? Pentru a accentua la maximum ideea că suntem diferiţi. Ce metaforă mai sugestivă s-ar putea găsi pentru a exprima diferenţele dintre bărbaţi şi femei decât provenienţa noastră de pe două… planete diferite? Văzându-se prin instrumente optice unii pe alţii, spune mitul originar, femeile şi bărbaţii s-au plăcut reciproc şi, astfel, şi-au dat întâlnire pe Pământ. De atunci formăm un singur gen, mult invocatul „gen uman”, dar am rămas două specii, suficient de diferite ca să ne facem viaţa un calvar. Unii i-au spus acestui calvar „războiul sexelor”, alţii l-au numit „singurătate în doi”.

Când este viaţa noastră un calvar? John Gray ne spune că doar atunci când nu suntem conştienţi de diferenţele dintre noi. Şi vorbesşte un terapeut care se laudă că a „reparat” peste 4.000 de cupluri conjugale, aflate în pragul divorţului. Or, atunci când nu ne dăm seama de diferenţe şi vedem doar asemănările, când visăm la o egalitate prost înţeleasă, se întămplă un lucru ciudat: ne setăm greşit aşteptările de la celălalt. Femeile au aşteptări… feminine de la bărbaţi, iar bărbaţii au aşteptări… masculine de la femei! Cum este posibil aşa ceva?

Uite că este posibil! Citiţi orice sondaj despre „bărbatul ideal” publicat de o revisă pentru femei: pe primele 3-4 locuri apar, de fiecare dată, atribute ca „înţelegător”, „tandru”, „empatic” şi „glumeţ”. Ce-şi doresc femeile de la un bărbat? Să se comporte ca o femeie! Ce le reproşează cele mai multe femei bărbaţilor cu care îşi împart viaţa? Că nu le ghicesc dorinţele. Aşadar, le reproşează că nu au… intuiţie feminină. Dar fenomenul se manifestă şi invers. Ce apreciază cei mai mulţi bărbaţi la o colegă de serviciu? Inteligenţa şi eficienţa. Cele mai multe complimente profesionale sunt de genul „Eşti deşteaptă, gândeşti ca un bărbat”, „Eşti curajoasă, te lupţi ca un bărbat” sau „Eşti eficientă, răzbaţi ca un bărbat”.

Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus este o carte splendidă, scrisă cu umor şi ilustrată cu situaţii de comunicare pe care le ştim din propria noastră viaţă de cuplu. John Gray ne spune nouă, bărbaţilor, să le ascultăm pe femei atunci când ne povestesc peripeţiile de peste zi sau, cel puţin, să le lăsăm impresia că le ascultăm. Femeile sunt „fiinţe narative”. Povestirea le ajută să-şi pună ordine în gândurile şi sentimentele acumulate pe parcursul zilei. Dacă se văd ascultate, se simt apreciate şi iubite. Din acest moment, nu le mai trebuie nimic important! Dar nu care cumva să le înterupem! Să nu încercăm să le oferim soluţii, fiindcă nu asta caută ele; femeile îşi doresc să fie ascultate, adică apreciate, adică iubite. Dacă întrerupi o femeie ca să-i sugerezi o soluţie la problema pe care ţi-o relatează, te va privi dezamăgită şi va exclama: „Ce spun eu şi ce spui tu! Se vede că nu m-ai ascultat”.

Dar nici femeile nu trebuie să facă abstracţie de „eternul masculin”. Dacă soţul vine acasă şi-ţi spune că vrea să se uite la o emisiune de ştiri sau la un meci, lasă-l, nu te duce după el, că va reacţiona violent. John Gray are gura mai spurcată: „Nu intra în vizuina lui, că face urât!”. De fapt, pe soţul tău nu-l interesează prea mult nici ştirile, nici meciul; el are nevoie să-şi facă bilanţul zilei, să reporteze problemele nerezolvate, să-şi facă planul de atac pentru a doua zi. După ce va efectua aceste operaţii, se va relaxa şi va intra în programul de seară. Abia atunci va veni, cu adevărat, acasă! Aşteaptă liniştită acest moment, că va sosi mai devreme sau mai târziu. Bărbatul se întoarce singur la tine, nu trebuie să te duci după el. Gray numeşte descoperirea asta „teoria elasticului” şi îi dedică un sub-capitol. Are umor, nu v-am spus?

Fiindcă are un titlu care vinde şi este scrisă într-un stil atractiv, cartea lui John Gray pare frivolă unora, dar este o carte foarte serioasă. Ea ne învaţă că şi bărbaţii, şi femeile trebuie să cunoască diferenţele reale dintre ei, să le accepte şi să le aprecieze. Adică să le dea valoarea pe care o merită. Atunci când apreciem diferenţele, îl apreciem şi pe cel care este diferit de noi. Cînd ne temem de diferenţă, ne temem şi de cel diferit. Dacă dispreţuim diferenţa, îl dispreţuim şi pe cel care nu este ca noi. Iată adevărata sursă a conflictelor, adevărata cauză a singurătăţii în doi: absenţa unei culturi a diferenţei.

Diferenţele dintre femei şi bărbaţi există, sunt reale, după cum există numeroase alte diferenţe între oameni. Important este să nu facem din ele un pretext pentru ierarhizare, să nu-i considerăm „superiori” pe cei asemănători cu noi şi „inferiori” pe cei diferiţi de noi. Diferenţele ne pot duce doar la clasificare, operaţie care se face pe orizontală, nu pe verticală.

Anul 1995 a fost proclamat de ONU drept Anul Internaţional al Toleranţei. Am să închei acest editorial cu sloganul sub care s-au desfăşurat toate acţiunile Anului Internaţional al Toleranţei. În numai patru cuvinte, el concentrează o întreagă filosofie, pe care am vrut să v-o transmit: Toţi diferiţi, toţi egali.

Femei de 10 pe Facebook