Și-atunci luminile-au tăcut. Și muzica la fel. Și ai pierdut, fără rost, fără sunete, ritm sau altceva, încă o luptă din cel care puteai fi. Și ți-ai nimicit, de unul singur, fără voia lor, din propria ta putere, cu un egoism exacerbat, orice posibilitate de a visa și de a fi înălțător în înfruntarea propriei lumi. Bună sau rea, oricum ar fi, e ceea ce ai în față și trebuie să înfrunți. Și tu închizi ochii. Da, într-adevăr, închidem ochii mult prea des și renunțăm, atunci când neputințele lovesc adânc durerile și fericirile noastre. Fugim de adevăruri ca de-o tămâie încinsă și preferăm confortul stabil al ochilor înlăcrimați și ascunși. Suntem propriile noastre capcane și ne e teamă, până la paranoia, de cuvânt, de înfruntare, de adevăr.
Preferăm, de multe ori, să măzgâlim din spatele unui ecran colorat, cu mulți megapixeli, care ne protejează de duritatea adevărului. Suntem mult mai lași decât ni se pare nouă. Iar constatarea asta tristă am făcut-o și pe propria piele chiar. Încercăm să fim atotputernici în descrierea ambiguă a drumului nostru, vrem și cerem, fără să dăm. Ne plac principiile, dar la prima oprire, la prima cotitură, ne debarasăm de ele și lovim sau jignim, ascunzând totul în aura de mișto ieftin sau pamflet.
Cerem demnitate, dar nu avem suficiente bețe care să țină în picioare. Nici dosul și nici obrazul îngreunat de povara unor iscoade, a unor false precepte despre cum e bine să fii, dar nu ești, nu reușesc să stea înălțătoare. Vorbele-s dure, știu, dar așa arată portretul contemporan al omenirii. Dorian Gray era mic copil, pe lângă corvoada de ceruri aprinse și mocnite în mizerie umană. Ne-am dezumanizat și închidem ochii. Ne-am lăsat conduși de adevăruri false și ne lipsește rațiunea aceea de a distinge binele de rău.
Iar atunci când o facem, mânați de ură, închidem ochii și nu mai decidem pentru nimic din ce-ar putea să ne schimbe. Aceștia sunt oamenii azi, fără nici o referire la politici, numiri, reforme, discriminări sau alte istorisiri provenite tot din lipsa aceasta de înfruntare directă. Suntem un fel de epavă care plutește la suprafață. Rănim, urlăm, urâm, dăm cu parul și ne ambalăm tare când pățim la fel. Mai ceva ca primatele, într-o junglă austeră, cu multe capitole lipsă și restanțe mărețe la întreținerea sentimentelor, ne bălăcărim, ne mânjim pe unde apucăm și dăm cu bâta în online, că doar este invenția secolului. Dar la lupta reală, în societate, închidem ochii. Și încercăm să păcălim.
Și ne ascundem. Și nu protestele ne rezolvă pe noi, ca entități. Poate doar un protest interior, în care să ne oferim cadou mai multe palme și să dezmeticim. Așa vom vedea că viața nu e nici sora și nici mama noastră, neavând preferințe. Vom vedea că moartea e aproape și că singura șansă la a fi demn stă tocmai în demnitatea ta. Nu trâmbițată, ci arătată în fapte. Cum știi asta? Atunci când nu vei mai arunca, nesimțit, cu piatra, în aproapele tău, vei știi.
Atunci când nu vei mai face miștouri ieftine pe internet, din spiritul tău înalt, atunci vei fi demn. Atunci când libertatea de exprimare va sta în idei, nu în argou și în organe băgate, atunci da, vei fi demn și liber să trăiești după regulile pe care ți le alegi singur. Atunci când limba română îți va fi aliat și îi vei înțelege nuanțarea și enormele posibilități de exprimare, vei fi demn.
Și nu în soiul acela de demnitate de lemn, uitată de timp și spațiu, ci o demnitate câștigată prin tine, prin ceea ce ești, ce știi să faci, păstrând lumina în ochii plini de înțelepciuni ale vremilor. Până atunci însă, e mai bine să închizi ochii. Așa nu te rănesc nici ei pe tine, având impresia că totul e, într-un fel bolnăvicios de-a spune, bine. În felul acesta te pui mai sigur la păstrare și ești convins că minunatul tău cerc va rămâne neatins și neclintit în lumea ta de neînțeleși, nemuritori și reci.
https://www.youtube.com/watch?v=lN4AcFzxtdE
Foto – Ana Maria Halalai
Comentează