Cât timp am fost măritată, m-am uitat cu jind la cei care trăiau fără acte. Mi se păreau mai liberi şi mai fericiţi.
Cât timp am trăit o iubire nelegalizată şi fără perspective să degenereze nobil în mariaj, am fost necăjită şi am bătut din botină că trebuie să intrăm în rândul lumii.
M-a costat câteva reprize bune de meditaţie până să înţeleg că nu mariajul în sine mă îngrădea, ci faptul că nu mă simţeam fericită în relaţia mea, aşa legalizată şi în rândul lumii cum era ea. Că aş fi fost la fel de bântuită de angoase dacă aş fi trăit în aceleaşi condiţii, fără să port numele dăruit de un bărbat căruia i-am spus, cândva, „Da” la Starea civilă.
Mi-a luat destul timp până să mă calmez şi să pricep și că, în relaţia mea de iubire care a venit după divorţ, nu lipsa actelor mă făcea, de fapt, să mă simt în nesiguranţă, ci lipsa încrederii în bărbatul alături de care trăiam. Că la fel de devastată de gelozii şi revolte împotriva minciunilor aş fi fost şi dacă relaţia mea cu el s-ar fi aşezat sub semnul aceluiaşi nume de familie. Citește în continuare…
Comentează