Paul, soțul meu, se văita de multă vreme că nu mai vede bine și că îi obosesc ochii la citit. Întâi a început să refuze să meargă la cumpărături, fiindcă nu mai vedea prețurile, iar într-un final am ajuns să mă tem că o să ia în brațe altă duduie decât pe mine, nevasta din dotare, și că de vină va fi doar prezbitismul căpătat odată cu etatea.
Așa că am extras din bugetul cel împuținat de magia sărbătorilor sfinte de Halloween câteva sute de lei, pe care le-am investit într-o pereche de ochelari, numai buni de așezat pe nasul cel frumos al consortului. Evenimentul a preschimbat ziua în sărbătoare. Recent reîmproprietărit cu simțul văzului, ortacul inimii mele a început să se minuneze în fața frumuseții florilor din grădină, a culorilor tablourilor de pe pereți și a clarității cuvintelor și imaginilor din cărți și computere. „Ce bine văd!”, s-a crucit el, bucuros, dornic să deslușească tot mai multe amănunte peste care sărise în ultimii ani. L-am văzut însă pălind și amuțind politicos când s-a uitat la mine. „Tu ești?”, m-a întrebat cu glas stins și, deși avea ochelarii-minune pe nas, mi-a pipăit obrazul cel brăzdat de riduri și pistrui ca și cum ar fi fost orb pe mai departe. Citește mai departe…
Comentează