Am sperat timp îndelungat ca măcar una dintre propunerile mele, spuse în interviuri sau scrise de mâna-mi proprie, să ajungă într-un final, fapt real. Nu dintr-un orgoliu personal, Doamne ferește, ci din speranța că ele, gândurile, sunt adevărate și pot deveni folositoare prin demonstrație unui oarecare bun mers al vieții. Așa cred eu. La fel de bine pot fi în contradicție cu alte gânduri. Atunci, hai să vedem care pe care gândește, de fapt. Și, deși mulți gândesc, probabil, la fel, mai nimic nu se întâmplă. Reușim, din când în când, să vorbim, să avem păreri, dar în contradictoriu, să credem că doar părerea personală trebuie luată în seamă.
Astfel, în momentul zilei pe care o trăim, mi-ar plăcea să mă pot transforma într-un judecător înțelept, instruit, care poate trage oarece concluzii decente, după ce va fi studiat reguli socio-psihologice verificate. Reguli și legi care s-au dovedit bazate pe analize foarte serioase , în directă legătură cu viața reală. Cu omul viu. Cu manifestările lui , de cele mai multe ori haotice – dar naturale și determinate de obârșia sa dar și de limitele gândirii sale, de cele mai multe ori distrugătoare. Distrugătoare mai ales când omul face parte dintr-o mulțime de oameni. Această mulțime poate fi impulsivă, și omul care face parte din ea devine conștient de puterea pe care i-o conferă numărul și reacționează ca atare. Pe negândite. Toate aceste reacții ilustrează caracteristicile fundamentale ale neamului. De la ele pleacă toate sentimentele. O simplă sugestie adresată mulțimilor duce la o orientare rapidă a sentimentelor într-o direcție determinată. Iar ideea, în curând, devine act. Fără o relativă expectativă rațională. Mai precis: să nu luăm lucrurile la prima vedere fără o analiză a faptelor. Cum ni s-a întâmplat în 1989! Dar și în multe alte dăți. Am acționat prin sugestie și contagiune. Ca o halucinație. Ei bine! Cine ne dorește confuzi și halucinați, bombardați de evenimentele din jur? Cine ne limitează gândirea și de ce? Ca un judecător abil ce îmi doresc să fiu, să mă închipui mai ales, mă îndrept spre câteva dintre teoriile studiate și, în mare măsură verificate, ale unor teoreticieni de la noi și de aiurea, pentru a motiva îndrăzneala mea de a frunzări printr-un subiect foarte dificil de lămurit. Deci, am pus întrebarea: ,,Cine (mai) suntem?,,. Și încerc să lămuresc de unde ni se trage. Ce anume? Felul de a fi, modul de a gândi, puterea de reacție, sinceritatea, minciuna, lașitatea, vitejia.
Știm foarte bine, de demult, că o populație își definește caracteristicile sufletești condiționate de fondul biologic ereditar, de mediul geografic și de caracterele instituționale dobândite în evoluția sa istorică.
Știm că are cuprinse dispozițiile organice ale vieții omului, dacă mediul geografic conține formele de energie care provoacă reacții în sufletul populației, despre caracterele instituționale în care sunt cuprinse manifestările tipice de natură spirituală – ceea ce conduce în final la o cultură națională- la români nu găsim progresele instituționalizate ale statelor culte.
Cuvintele de mai sus îmi aparțin prin accesul meu, cu condescendență, la documentatele scrieri ale lui Constantin Rădulescu-Motru, tipărite în 1937 în cartea ,,Psihologia poporului român,,. În continuare voi da spre citire fragmentele originale care ne pot reaminti cine suntem și de ce,,.
,,La populațiile cu instituții spirituale inconsistente, influența factorului ereditar și a mediului geografic sunt covârșitoare. La care, dimpotrivă, instituțiile spirituale sunt puternice, influențele celorlalți factori sunt reduse. Spiritualitatea este ca o armătură de izolare. Ea dă posibilitatea unor populații să-și croiască un destin propriu, emancipat de sub jugul biologic și geografic al condițiilor lor de viață. Spiritualitatea nu este un produs al timpului. Populațiile care se ridică la o cultură națională au în ele particularitatea de a-și cristaliza experiența istorică în instituții de natură spirituală, instituții care, odată înrădăcinate, preiau conducerea vieții ei sufletești. Populațiile acestea reușesc să dirijeze, după normele dictate de voința lor, atât manifestările care stau sub influența factorului ereditar, cât și manifestările de sub influența factorului geografic. Prin urmare, psihologia socială, care are drept obiect studiul vieții sufletești a organismelor sociale, se găsește, după populație, înaintea unei vieți sufletești deosebite. Când studiază sufletul unei populații lipsite de o armătură spirituală, obiectul ei se reduce la studierea manifestărilor sufletești simple, pe jumătate biologice. În cazul acesta, nelegând de sufletul populației o finalitate spirituală proprie, ea rămâne pe planul reacțiilor sufletești condiționate de factorul ereditar și de mediul geografic.
În cazul în care psihologia socială are să cerceteze sufletul unor populații cu trecut istoric și cu instituții spirituale bine înrădăcinate, atunci obiectul său este cu totul schimbat. Sufletul acestor din urmă populații are într-însul realități supra biologice, care trebuie explicate pe planul unei finalități spirituale,,.
Încheind, pentru moment, acest citat poate prea lung dar foarte explicit în ceea ce ne privește, nu vreau să pară că mă aventurez în a formula, la rându-mi, diverse teorii – nu e cazul meu – dar mă slujesc de scrierile înaintașilor pentru a-mi confirma sau infirma părerile actuale asupra comportamentului și mai ales asupra gândirii indivizilor din populația română.
Am înțeles, conform spuselor de mai sus cu claritate, că fiecare popor își are structura și evoluția sufletească proprii sieși: își are destinul său. Popoarele de cultură veche și originală își construiesc idealul lor în instituțiile pe care le-a inspirat. Aici începe problema mea încărcată de tristețe, al cărei sens și poate răspuns vreau să-l aflu. Noi de ce n-am putut ajunge la acest ideal personal, destin propriu? Sigur ar fi putut fi, în alte condiții, un popor de invidiat, un neam respectat, un exemplu în existență. Chiar și astăzi, după zeci, sute de ani de tulburări pe acest pământ, înțeleg că nu se poate vorbi despre o finalitate (cât de cât) a spiritualității românești. Nu pentru că ea, spiritualitatea, nu ar fi fost cercetată și studiată (cum pomenea C. Rădulescu-Motru), ci pentru că, bănuiesc, stabilitatea și avansarea în împământenire au fost periodic tulburate, deviate, de multe ori distruse de forțe externe mai ales, dar și interne.
Oricum, studiile legate de psihologia poporului român și studiile despre etnie s-au făcut legate strict de lucruri care ne privesc pe toți. Toată colectivitatea umană. Și părerea tuturor despre ei înșiși. Din punct de vedere etnic, neamul românesc conține însușirile primordiale foarte felurite și multiple, datorate neamurilor care l-au alcătuit.Apoi au venit evenimentele sociale și istorice care au modificat însușirile primordiale. Spre aducere aminte pomenesc de populațiile care au contribuit la formarea poporului român: traco-ilirice (geto-dacice) și ceva din scyți. Elementul latin, ca suflet și ca limbă, a fost copleșitor. Mai există și elementul slav – cu influență morală și intelectuală. Cu anii, au apărut influențele grecești, iar mult mai târziu influențele franceză și germană.
Dată fiind așezarea noastră geografico-socială ca popor neo-latin aflată la granița a două civilizații (lumea orientală mahomedană și cea occidentală creștină), vom trăi modificările morale și sufletești ale unor mari evenimente istorice: năvălirile barbarilor, schimbările de domni și luptele dintre aceștia, luptele cu turcii, intrigile boierilor ațâțate din afară.
Și iată-ne de-a lungul vremurilor, târnosiți de colo-colo, din refugieri în fața năvălitorilor barbari în grota munților și la adăpostul pădurilor. Munții erau singura protecție posibilă, altfel, fiind în câmp deschis, puteam fi ușor nimiciți. Nu mai aveam șansa de a ne apăra familia și nici o mică vatră…… pentru hrană.
La noi, abia secolul al XIX-lea a însemnat construirea unei Românii, cu instituțiile sale, cu reformele politice, economice, sociale și culturale. În timp ce popoarele cu instituții deja definite social și moral construiau catedrale gotice, noi, eventual, aram pământul, uneori secat de viață, cu lama ruginită a unui plug de lemn. Și acesta împins cu greu de mâna omului.
Dacă mă întorc la motivele scrierii mele de astăzi, mă întorc și la faptul că studiul psihologiei poporului român înseamnă studiul psihologiei țăranului român. Permiteți-mi, în continuare, să folosesc și cuvintele altui cercetător onest al psihologiei poporului român, pe numele său Dumitru Drăghicesu, profesor suplinitor la Universitatea din București, care, în cartea sa ,,Din psichologia poporului român,, , apărută în 1907, spune: ,,Or, tocmai această viață a țăranului român avem pretenția a o cunoaște, căci cu sânul și din sânul ei am văzut lumina zilei, în mijlocul ei am trăit copilăria. Felul ei de a cugeta și a simți, sentimentele și resentimentele ei, emoțiile, durerile, necazurile, bucuriile, năzuințele și aspirațiile ei le-am împărtășit. Ne-am însușit de la această populație română temelia sufletului nostru; moravurile și tradițiile ei ne-au modelat primele manifestări sufletești. Gustul poeziei și melodiei populare l-am dobândit din leagăn și întregi primii noștri 20-25 de ani au fost alintați în atmosfera lor simplă, duioasă și monotonă. Cântecile, bazmele și anecdotele ei au hrănitînceputurile minții noastre și întreaga cultură și instrucție ulterioară s-a altoit pe această temelie intim și adânc țărănească… Scoborâm în cutele intime ale sufletului nostru și, printr-o analiză ascuțită a propriei noastre mintalități, să schițăm liniile ei, cari vor fi, cu multă probabilitate, copia fidelă a liniilor psichologiei noastre etnice,,.
Și mai departe, citez: ,,Negreșit că și straturile sufletești de mai târziu, pe care le-am primit din clasa de mijloc a burgheziei orașelor noastre, nu sunt lipsite de orice interes pentru cercetările noastre… O secțiune făcută în sufletul nostru, ne-ar desveli tocmai diferitele pături și elemente, cari formează compoziția societății noastre; căci diferitele noastre straturi sufletești nu sunt decât simple aluviuni derivate din terenurile acestea sociale inițiale, preexistente nouă,,. Am încheiat citatele.
Remarcând interesul moral și profesionalismul dovedit de C. Rădulescu-Motru și Dumitru |Drăghicescu, care, la rândul lor, se slujesc și de interpretările concluziilor lui N. Iorga sau ale prof. D. Onciul, precum și ale altor cercetători de notorietate din străinătate, constat în principal gestul de adevărat patriotism, de interes de netăgăduit față de originile neamului nostru și cu scopul de a putea transmite nevoia de a cunoaște. De a NE cunoaște. Cunoașterea de sine. Așa cum este nevoie de acest act pentru fiecare persoană fizică, așa este nevoie de cunoașterea de sine. Conștiința și cunoașterea , cu cât se dezvoltă, cu atât sunt mai puternice într-o luptă continuă pentru viață. Asta presupunând și calculul asupra propriilor puteri. Și iată-ne ajunși, deocamdată, la ceea ce eu îmi doresc, lucrul pentru care pledez permanent – rațiunea. Și pentru asta trebuie putere. Nu poți micșora rolul neprevăzutului doar privindu-l și împrăștiindu-ți energia. Cu regret în suflet – deși ar mai fi multe, multe de adăugat – ajung la concluzia că istoria, destinul nostru a fost stabilit. Asta este! N-am putut –în permanență – să ne ambiționăm cu toții în a ști ce ne unește, ce dorim, ce putem construi! Iar odată cu apariția statului, a istoriei noastre nefericite și a transformării unor cetățeni în unelte ale politicului, neamul românesc s-a dezechilibrat și și-a pierdut forma incipientă, devenind o umbră bătută de vânt și de soare, după caz, umbră firavă, înglodată în tristeți, trădare și neliniște, ce nu-și mai poate găsi conturul acelui element concret care a generat-o. A acelei ființe vii care a născut-o. A acelei necesare conștiințe vii că- laolaltă cu alte spițe – românii sunt un același neam.
Iată-ne plătind astăzi slăbiciunile, lipsa de coeziune – uneori dovedită în timpul istoriei prin lipsa noastră de unitate reală în simțire și în gândire. De aceea suferim, dar suferim pe mâna noastră. Individualismul demonstrat pe parcursul a sute de ani, moștenit dar și îngăduit, nu ne-a ajutat la strângerea legăturilor într-un singur scop, ci dimpotrivă. Am părăsit drumul EDUCAȚIEI de toate felurile și ne-am tăiat singuri craca de sub picioare. Înțelepciunea n-a fost prietena noastră. Ne-ar fi putut uni respectul limbii noastre Dar acesta nu face parte din igiena noastră zilnică… Sămânța de inteligență sădită de Dumnezeu în fiecare dintre noi ar fi trebuit udată și lăsată să înflorească, să dea roade în timp, să ne facă pe fiecare – și la un loc pe toți – participanți activi la existență.
Seducătoarea frază care încă domină în mintea foarte multor români, ,,Vrem o țară ca afară,, , se datorează – cred eu, după ce în timp am descoperit în scrieri românești câte ceva din felul nostru de a fi, din mentalitatea noastră, din educația noastră, din sufletul nostru – se datorează, prin urmare, unei dorințe de schimbare, de reînnoire, dar dominată de o reală neputință de a duce la bun sfârșit un lucru. Există un individualism puternic demonstrat prin faptele strict în beneficiul propriu. Îi invidiem pe cei care au știut să construiască în beneficiul nostru, al tuturor. Aceia au învățat mult, sub semnul sacrificiului personal, pentru și în beneficiul tuturor, cum spuneam. Aceia sunt chiar modele, demne de urmat. Altfel, neghină crește în toate lanurile lumii. Ne plângem că ,,așa e-n România,, , dar nu avem curajul să ne întrebăm pe noi înșine, să ne cunoaștem și să recunoaștem că toate relele – uneori, rar, bunele – ni se datorează. Noi nu ne autocunoaștem, nu știm să construim, nu am învățat să fim eroi decât, poate, pe vremea marilor domnitori, Ștefan cel Mare și Sfânt și Mihai Viteazul și, de fapt, nici măcar bucuria de a ne respecta limba maternă nu o mai avem. Limba care înseamnă felul de gândire și felul în care vezi lucrurile din jur. Dar despre asta, altă dată!
CRISTINA DELEANU, 24 ianuarie 2023
Comentează