Ea și El

Cine mă mai ia pe mine cu doi copii?

alice nastase

Dincolo de orice despărțire, lumea se împarte la doi și se așază, măcar pentru o vreme, sub zodia singurătății. Indiferent cât de rău a fost înainte, indiferent cât de mare poate să fie eliberarea sau ușurarea despărțirii, divorțații umblă umbriți de rușinea oprobriului public și cu o jumătate de inimă jupuită de dezlipirea de cealaltă inimă-pereche. Iar cei care au avut de luat decizia separării în ciuda faptului că au avut nu doar visuri, ci și copii împreună, se așază brusc și oficial sub titulatura singurătății: Mame singure. Tați singuri.

Am fost și eu singură.

Dar nu ca în tinerețe, înainte de a fi măritată, când singurătatea era sinonimă perfectă cu libertatea și era ușoară, zâmbitoare și sprintenă… O calitate, și nu un defect. Am fost singură în sensul cel greoi al cuvântului, mamă singură, femeie singură, divorțată care se întreba, după cutumele lumii noastre: cine mă mai ia pe mine cu doi copii? Pentru că oricât de independentă, de emancipată, de școlită, de pregătită aș fi fost, în situații de criză și de spaimă, știți cum facem cu toții: devenim ceea ce am repudiat sau am negat până atunci… În cazul meu, devenisem mamaie și mama la un loc, devenisem vecina de peste strada neasfaltată pe care crescusem, devenisem verișoara cumnatei despre care știam sigur, tot neamul, că n-o s-o mai ia nimeni după ce-a lăsat-o Georgel, chiar dacă ea i-a turnat o droaie de copii, crezând că astfel îl ține acasă, dar mai mult l-a enervat… Devenisem un elf de casă rămas fără stăpân. De starea aceea de singurătate absurdă, de senzația că oricât de rău era cu răul, e mai rău fără rău pe care o au mai ales femeile divorțate mi-am amintit citind Harry Potter (căci, da, azi e vineri, deci e Harry Potter Friday) și urmărind, cu atenție, cu iubire, cu uimire, personajele elfilor (spiridușilor) de casă, cei care erau tratați în carte cam ca niște neveste fără simbrie, cocoșate de treburi domestice fără sfârșit, care trebăluiesc zi și noapte fără să le observe sau aprecieze cineva meritele. V-am mai scris în articolul Spiridușii și femeile de casă că am asociat mișcarea de eliberare a elfilor de casă, inițiată de încăpățânata Hermione, cu feminismul. Toate prejudecățile antifeministe ridicole, care se vehiculează și azi, bine-mersi, le-am găsit în carte sub forma prejudecăților care se opuneau eliberării elfilor din pozițiile lor de sclavi. Dar de singurătatea mea apăsătoare de după divorț (și de singurătatea apăsătoare a bunicii mele văduve, a mamei mele rămase fără soț și a atâtor alte femei părăsite într-un fel sau altul…) mi-am adus aminte mai ales când Winky, elfa de casă a domnului Crouch, care fusese alungată pe nedrept de la casa acestuia, își jelea libertatea și se învinovățea tot pe ea pentru ceea ce i se întâmplase. Citește mai departe…