Părerea mea!

,,CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ” – o zicală…banală! 

 

Școala și armata au fost zeci, sute de ani, instituțiile de încredere în educarea și formarea caracterului și intelectului individului. La asta s-a adăugat, în mod firesc și eficient, vorba plină de sens: ,,șapte ani de-acasă,,. De ce șapte? Pentru că la șapte ani se dădeau copiii la școală. O socoteală logică, experimentată de oameni pricepuți, a dus la concluzia că, pornind de la șapte ani, copilul poate începe – de fapt, creierul lui în dezvoltare – să asimileze, să perceapă și mai ales să devină apt și curios în fața noutăților vieții sale de până atunci. Dar ce se întâmplă, totuși, până la șapte ani? O ființă mică este îngrijită și hrănită. Este învățată, prin crearea de reflexe, să-și formeze obiceiuri. Apoi, învățată să meargă, să se joace, pentru a-și dezvolta atenția și, încet-încet, să articuleze sunete. Cine se ocupă de toate astea? Firesc, părinții. Pe vremuri de mult apuse, mama era casnică și deci sarcinile cădeau în seama sa. Existau ajutoare și de la bunici și, chiar unde era cazul, de prezența unei bone sau a unui profesor particular. Nu au apărut decât foarte târziu – cred că în sec. al XIX-lea- creșe, grădinițe, care au devenit bune doar pentru că părinții aveau siguranța că își pot lăsa puii undeva, unde nu erau singuri. Părerea mea este că aceste substitute nu au un efect satisfăcător. Ce ai de învățat acasă, din exemplul (bun) al părinților, aflând ce e bine și ce e rău, ce înseamnă respectul, ce înseamnă traiul în societate, cum să apreciezi munca și banul și multe, multe reguli necesare unui comportament civilizat, se fixează doar acasă. Mai târziu, nimic nu se mai prinde așa cum trebuie, dacă n-a fost însămânțat în cei șapte ani. A! Civilizat! Da. Am întâlnit cuvântul care mă apasă, mă sufocă și îmi determină atitudinea de astăzi.

Am fost mereu adepta aprecierilor la adresa oamenilor, la lauda pentru cei învățați, la imaginația și nestăpânita forță creatoare a tinerilor. Am fost și mi-am dorit și eu să fiu adepta relațiilor de bun simț (cel căpătat în șapte ani!) și a unei existențe civilizate. Am fost și chiar cred că am reușit. Astăzi însă, mi se pare că trăiesc într-o nebuloasă. Mă lovesc din toate părțile fapte și gesturi cumplite pe alocuri, parcă sunt aruncată dintr-un perete în altul, și mă simt rănită (la propriu) și debusolată.

Și, dacă mă uit bine în jurul nostru, cuvântul (ne)civilizat este insuficient pentru a cuprinde multele, imens de multe alte hibe. El, cuvântul, se sparge, se fărâmă, explodează, devine bucățele care, fiecare, devine ură, chin, debusolare, bătaie, moarte, hoție, minciună, foc și, mai ales, prostie. Prostia – o foaie albă dintr-un caiet cu foi albe, nescrise. Ce putere (căci este putere!) ascunsă, nemiloasă, rău intenționată, a lovit mișelește, cu efecte dezastruoase, tot ceea ce înseamnă viu și frumos în construcția ființei umane? Am înțeles, plăcerea de a avea de toate, de a ne bucura de un statut aparte, de a ne făli cu ceva ce altul nu are, am înțeles că mai toți dorim să ne fie bine. Cât mai bine! Dar, întrebarea este de ce să ne fie bine unora, numai și numai prin mijloace ucigașe? Uneori și sinucigașe. Oamenii chiar au ajuns să nu-și dea seama deloc de faptul că trăiesc și sunt doborâți sub puterea răului de care pomeneam! Cei mai mulți și-au legat la ochi o cârpă prin care nu se vede nimic și se lasă duși de mâna necunoscută – așa, ca la răpiri – în locuri străine, întunecoase, de unde, de fapt, riscă să nu se mai întoarcă. Păi asta nu-i prostie? Cu P mare. Când mă refer la locurile ciudate unde te lași răpit, mă gândesc la orice fel de loc și, printre astea, și cele în care crezi că ai ajuns pentru că meriți. Aici prostia se vede lipită pe frunte, strălucitoare și învingătoare. Tu, săracul, chiar crezi că ești acel pion care știe de toate. Să vorbească, să conducă, să emită păreri, să hotărască pentru ceilalți (a căror prostie e mai puțin strălucitoare.) Cine se cred indivizii ăștia care, cu totul întâmplător, au ajuns să creadă cum că fără ei nu se poate? Călcatul în picioare, la propriu, este și acesta un nou mod de a te arăta ,,dăștept,, (sic!) Păi, altfel cum, dacă în școală se poartă cretinismul numit ,,bullying,,? Și m-am întors astfel la temele inițiale: școala, dar și armata.

Chiar dacă sunt instituții dure, într-un fel, ele ne sunt necesare o vreme, necesare pentru a ne îndrepta coloana vertebrală. Pentru a ne lumina drumul ce-l avem în față, pentru a învăța cum să trăim. Și individual, și în colectivitate. Dacă am pierdut cei șapte ani de-acasă, normal că în anii ce urmează nu mai aflăm nici cum se vorbește, nici cum se scrie, nici cum să-ți respecți aproapele și nici să apreciezi că, dacă-i faci vreun rău, acesta este un RĂU. Care se poate întoarce cândva și împotriva ta.

Nu e ultima oară când mă veți auzi condamnând incultura, prostia și aroganța nejustificată; nici vorbele neacoperite de fapte ale presupușilor capi. Politici și mafioți.

Oricum nimeni nu pleacă din lume cu absolut nimic din ceea ce a râvnit prin tot soiul de mijloace. Așa că e mai multă liniște în suflet să te știi, cât de cât, curat. Deocamdată ne aflăm într-o fază atât de neagră, de om contra om, încât nu cred că mai există cineva care, măcar pentru o clipă, să știe să mai privească în albastrul cerului.

P. S. Nu pot să închei doar așa, fără să ne mai aducem aminte încă și încă o dată cine mai suntem. Așa că mă folosesc și acum de vorbele rostite de glasul sfânt al limbii române: ,,Sămânța din care a răsărit acest popor e una nobilă și poporul nu va pieri decât atunci când românii vor uita de noblețea seminției lor,, (Mihai Eminescu)

Și, oare, chiar am uitat?

CRISTINA DELEANU

Publicitate