Bombănelile Marinei Editoriale

    “Ceasul fără timp” al lui  Victor. Povestea unui cântec. 


      Memoria artistului trebuie păstrată prin opera sa. La un moment dat nu mai contează umbrele care i-au însoțit trecerea prin lume, nici oamenii care i s-au înghesuit prin viață, detronându-se unii pe alții . Nu mai contează decât lucrurile bune care se rânduiesc în urma trecerii sale pe Pământ… 

Îmi voi permite ca, asemeni unei datorii de onoare, să mai aduc în fața voastră, din când în când, povestea câte unuia din cântecele lui Victor, despre al căror început știu câte ceva, sau la a căror naștere am fost eu însămi martoră. Nu zic “muză”, deși tuturor femeilor le place să creadă că ele sunt motivul lucrurilor mărețe pe care le reușesc bărbatii din preajma lor. Spun doar “martoră”, pentru că asta am fost, preț de peste 16 ani : am fost privilegiată să ascult  și să fredonez în premieră, cântece sublime. Pereții casei mele încă sunt îmbibați de ecoul lor și , deși se amestecau pe atunci cu plânsete de copil și cu zgomotele firești ale unei gospodării funcționând la turație maximă, melodiile lui Victor încă mai răsună în locuința noastră. Sau…poate  doar în sufletul meu?…

     M-am bucurat mereu să știu că unul din motivele “împăcării” lui Victor cu marele Adrian Păunescu a fost și “cicăleala” mea. Aveam lângă mine exemplul lui Mihai Tatulici și-i repetam mereu lui Victor : “Uite, și Mihai al meu e hulit de toată lumea,  și chiar și eu am destule să-i reproșez  vis-a-vis de felul în care se mai purta , câtrodată, cu mine, dar nu pot să nu-l iubesc continuu și constant pentru profesionistul din el și nu pot să nu-i fiu recunoscătoare pentru locul unde mă aflu acum și pentru întorsătura neașteptată a destinului meu profesional! ..Reprimește-l în sufletul tău pe Păunescu! Îi ești dator,  pentru ceea ce ești astăzi! …” 

Nu știu și , iată, nu voi mai afla niciodată motivele pentru care Victor s-a îndepărtat de cel căruia îi datora celebritatea sa. Nu talentul, celebritatea. Talentul îl avea Victor în sine,  venit dinspre mamă, și, mai sigur, de la Dumnezeu. Probabil colegii de breaslă ai lui Victor știu mult mai multe despre relația Socaciu-Păunescu. Eu l-am “moștenit” gata certat cu marele poet. Victor evita să vorbească însă despre asta, cu toate insistențele curiozității mele. În general, soțul  meu era foarte discret cu privire la momentele delicate ale trecutului său. Nu vorbea niciodată nici despre fostele relații amoroase, dovadă că multe din tainele sale au ieșit la suprafață foarte târziu, supărându-mă nespus în acele momente. Dar intr-un fel,  trebuie să-i admirăm pe bărbații care nu-și vorbesc de rău fostele iubiri, oricât de urât ar fi dispărut ele din viața lor, oricât de pasageră trecerea. Într-un fel, așa cred că s-a întâmplat și cu Păunescu. Știu că , la începuturi, Victor îl diviniza și îi era om de încredere, lucru care i-a și adus – îmi spunea chiar el – antipatia colegilor de Cenaclu. Mulți l-au considerat chiar “turnător”. Apoi…s-a întâmplat CEVA. Filmul s-a rupt, Victor a migrat către “Serbările Scânteii Tineretului” – replica poetului Lucian Avramescu la Cenaclul “Flacăra” –  iar Adrian Paunescu a devenit “case closed”. Orice încercare a mea ( și nu numai a mea)  de a-l readuce în discuție,  se lovea de refuzul lui Victor de a aborda această temă. Auzindu- i numele, Victor se întuneca la chip și schimba subiectul.   Sufeream nespus, căci îl prețuiam pe poet foarte mult ( a fost deseori prezent în emisiunile mele)  și simțeam că, din colaborarea lor, s-ar mai fi putut naște destule minuni… Trec peste detalii. Cert este că, la un moment dat, reapropierea s-a întâmplat. Victor era atât de fericit, parcă își regăsise o veche iubire din liceu. De fapt , sunt sigură că în adâncul sufletului, dragostea pentru Păunescu nu s-a stins niciodată ( cunosc sentimentul..). 

…și acum să vă povestesc despre “Ceas fără timp”, unu, dintre cele mai frumoase cântece ale lui Victor, mult prea puțin cunoscute, din păcate. 

   Serile noastre casnice se întâmplau , cel mai adesea, în fața televizorului. Victor era pasionat de fotbal și politică și, din dorința de a mă afla cât mai mult în preajmă-i,  de multe ori adormeam cu capul pe umărul lui, suportând meciuri de fotbal sau talk-show-uri care nu mă atrăgeau deloc. 

…Țin minte că era una din acele seri. Victoraș era în dormitorul alăturat, febril. Răcea des  în copilărie, iar eu eram o mamă hiper-protectivă, cu corăbii înecate la prima liniuță ce depășea 37-le mercurului din termometru. Era una din acele zile, în care fiul nostru fonfăit adormise în dormitorul de alături, după o porție de siropuri și ceaiuri administrate cu forța. Eu fremătam în camera de  alături, împărțind noaptea în drumuri repetate, frecții cu spirt și administrări de sirop pentru febră. Victor mă certa deseori că aș fi exagerată, exagerare  pe care aveam să i-o aplic și lui însuși, peste ani, după ce au apărut problemele de sănătate. Bref…Ceasul de pe noptiera noastră arăta deja miezul de noapte. Cand deodată a sunat telefonul….

    Era Păunescu. Obișnuia să-l mai caute , după ce se împăcaseră, ca să-l cheme pe la el, în casa din Dionisie Lupu, pentru diverse lucruri : să discute politică, să creeze cântece. Paunescu era prolific noaptea. Țin minte și acum dialogul lor (rețineți, era miez de noapte!) : “…- Ce să fac, Boss ( așa-i spunea Victor),  mă uit cu Marina la televizor ( ….) – Da, Boss, vin imediat!”. După care, ușor vinovat privind spre mine, a țâșnit din pat și a început să se îmbrace : “- Mă cheamă Boss la el. Cică are o idee de cântec..”. Țin minte ca reacția mea nu a fost una de incântare, deși eram mereu fericită când Victor compunea. Mai ales pe versurile lui Păunescu. I-am reamintit ca Victoraș e bolnav și că mâine , după o noapte de nesomn alături de Păunescu, parcă văd că va simți  nevoia să doarmă toată ziua, iar eu va trebui să mă împart din nou în șapte, între copii, servici, bucătăreală, cumpărături etc… Dar poetul – mentorul lui Victor, până la urmă – avea dintotdeauna un efect magic asupra discipolului său. Victor nu găsea , pur și simplu, niciodată puterea să-l refuze. De fapt , Păunescu îi domina pe toți cei cu care avea de a face . Cred eu, în primul rând prin valoarea sa uriașă.

   …Victor a plecat, luându-și chitara cu el. Eu am adormit, îmbufnată.  Micuțul pacient de alături a avut însă grijă să nu-i mai îngăduie febrei sale să-mi tulbure somnul. Către dimineață, Victor a revenit acasă, încântat. Era  rupt de somn, însă totuși a simțit nevoia să-mi cânte melodia ce se născuse peste noapte. Și deși cântecele cântate “la rece” , deci neorchestrate, sună total diferit de variantele lor finale (adică cele orchestrate, ce ajung la publicul larg) – nu mi-a fost greu să-mi dau seama că ascult un nou cântec “victorios”. L-am rugat să mi-l mai cânte odată, apoi încă o dată ( eram fascinată și de muzică , dar și de versurile lui Păunescu), după care …l-am “iertat”, pentru plecarea intempestivă din noapte.  Victor s-a culcat, iar noi – eu , Victoraș și Marinuș, am migrat spre  etajul de jos, straduindu-ne să nu-i tulburăm somnul. De fapt “Tati doarme” era consemnul nostru frecvent, felul în care puteam contribui și noi, indirect,  la starea necesară creatorului, pentru a crea. A doua zi melodia i-a fost pusă și mamei-soacre. Victor s-a oprit,  în drumurile sale, pe la ai mei ( nu mai țin minte cu ce ocazie, dar probabil mama ne făcuse vreo plăcintă, cum obișnuia deseori, iar Victor fusese convocat să o “ridice”) și i-a pus melodia mamei mele. Mama are o ureche muzicală deosebită ( în tinerețe cânta la acordeon) și Victor obișnuia să-i ceară frecvent părerea despre noile sale creații. Mama a ascultat și a exclamat : “Foarte frumos! Imi place foarte mult! Seamănă cu o romanță rusă!”. Victor a venit încântat acasă cu relatarea, cu plăcinta mamei “la pachet” și cu satisfacția că mama-soacră i-a apreciat creația, comparând-o cu un gen muzical care lui Victor îi era foarte apropiat sufletului. 

   …Ca un amuzament, îmi revine în minte un dialog nostim pe care l-am avut,  pe marginea  unuia din versurile cântecului respectiv . De menționat că, chiar dacă știam bine când textele aparțineau unor alți poeți decât Victor, tot mi se părea mai mereu că mesajul transmis în ele face atingere, intr-un fel sau altul, la mine! 

La un moment dat, poezia spune “ Prin clepsidre vuiește țărâna/între noi nu mai este nimic..”. – Cum adică “între noi nu mai este nimic?!?” – m-am răsfățat eu, “cerându-i socoteală” soțului meu.😊  “ – In primul rând că nu eu am scris versurile, îți reamintesc! Este , așadar,  gândirea lui Boss, nu a mea – mi-a replicat Victor, luându-mă în brațe.  In al doilea rând…vroia să spună că nu ne mai stă nimic în cale, că suntem împreună și nimic nu mai e între noi, să ne încurce!”. Am rămas multumită de explicație ( deși dialogul fusese oricum unul glumeț) , iar melodia a rămas , de atunci, nu numai unul din cântecele mele preferate , ci și , iată, un vehicol trăgând după sine una din amintirile atât de concrete ale poveștii noastre…

P.S. În același an l-am ajutat pe Victor să scoată pe piață albumul “Condiția umană”, pe care am adunat toate cântecele  compuse in acel an, pe versurile marelui Adrian Păunescu. A treia melodie de pe album este  acest “Ceas fără timp”…

Haideți s-o ascultăm, cu detaliile de mai sus în minte..