Bombănelile Marinei Editoriale

“ Caii liberi” de Victor Socaciu. Povestea unui cântec


  Așa cum v-am “prevenit”, nu întotdeauna cunosc sorgintea frumoaselor cântece ale omului ce mi-a fost alături timp de 16 ani și mai bine și a cărui umbră nu a părăsit niciodată casa în care am fost o familie. Cu multe cântece a venit Victor, “la pachet”, în povestea noastră. Sufletul meu le-a adoptat imediat, mi-au devenit dragi și nu doar pentru că ricoșa, în această iubire, cea pentru soțul meu, ci și pentru că erau cantece care ascundeau talentul uriaș al unui artist al neamului. Despre multe știu chiar și cum s-au născut, sorgintea altora a plecat probabil, spre stele, odată cu autorul lor… 

Din păcate sunt  mulți români – mai ales din generația nouă –  care nu cunosc decât două-trei cântece semnate “Victor Socaciu” ( pe cele care au avut șansa să circule ceva mai mult) , de aceea devine datoria noastră, a celor ce l-au cunoscut pe Victor și dincolo de scenă, să-i facem muzica să circule. M-am gandit asadar ca , propunându-vă melodii care sunt difuzate, poate,  mai putin decât ar merita,  să asociez unora dintre ele povești adevărate din umbra lor,  dar și din viața noastră de familie. 

    La multele lansări de albume întâmplate în perioada noastră ( Victor obișnuia să mă bucure, spunandu-mi că au fost anii cei mai prolifici pentru el și în care i s-au întâmplat cele mai multe lucruri  frumoase), vorbitorii de la tribună obișnuiau să menționeze un anume lucru. Mai ales în ultima vreme. “Victor Socaciu e un artist al cetății” – spuneau ei.  Eu aș traduce-o în ceva mult mai “pământean” : Victor a fost un om foarte preocupat și atent la lumea din jurul său. Dincolo de a fi un simplu “trubadur al iubirii” ( în fine, cuvântul “simplu” e ușor exagerat, pentru că nu e deloc simplu să frângi inimi, prin cântece de dragoste!), Victor și-a folosit muzica și pentru a vorbi despre țara sa, poporul său, despre durerile acestuia. Și pentru a lua atitudine. El chiar credea într-o lume mai  bună și era tare mâhnit și răzvrătit, în sinea lui și nu numai, văzând că aceasta întârzie să apară. Victor a fost un luptător, iar spiritul său belicos ( pe undeva împrumutat de la intempestivul său mentor, Adrian Păunescu) mi-a dat uneori chiar de furcă. Deși n-are neapărat legătură cu “liberii cai”, despre care vă voi vorbi astăzi, voi rememora totuși un episod din viața noastră, care la vremea respectivă mi-a răsucit oleacă viața peste cap… 

      Cred că era prin anii 2000. Realizam pe atunci o emisiune devenită extrem de populară : “Arca Marinei”, o altă lume minunată în care colaborarea dintre mine și Victor a înflorit și mai puternic. Cum mi s-a întâmplat mai mereu, constatând ușurința cu care atrag finanțare pentru emisiune, Conducerea de atunci a TVR mi-a “sprijinit” demersul oferindu-mi, la început de sezon, un strălucitor buget …ZERO! pentru producția mea. În plus, mă chinuiam cu zeci de bețe-n roate ce mi se puneau de către inși pe care succesul echipei noastre îi scotea din minți. 

Președintele TVR pe atunci era Cristian Hadji-Culea, un personaj care și acum îmi provoacă fiori pe șira spinării. La un moment dat, am încercat să mă plâng domniei-sale cu privire la niște astfel de greutăți. Ce am primit în schimb?, Măsura disprețului său față de “plebe”. Nu mai rețin schimbul nostru de replici, dar țin minte că am ieșit tare umilită din biroul de la etajul 11 al televiziunii…Firește, acasă i-am plâns pe umăr soțului meu, care era la curent cu tot ce mi se întâmpla, încingându-se de fiecare dată. La urma urmei,  știa cel mai bine cât de muncitoare eram și cât de devotată Televiziunii Române. Victor m-a ascultat, mi-a șters lacrimile,  m-a mângâiat pe cap ( era unul din gesturile sale frecvente) și a încercat să mă liniștească…La câteva zile distanță, într-un interviu pe care l-a oferit unui ziar central pe totul alte teme,  a atins și problema Televiziunii Române, scuipându-și toată furia acumulată în timp,  motivată de tot ceea ce constatase el însuși, ca și colaborator, dar și  detaliile abundente pe care i le tot povesteam eu, acasă. În stilul său, de neoprit, uneori poate lipsit de diplomație ( era reproșul pe care i-l mai făcea tata), Victor și-a terminat referirea la instituția noastră cu un atac virulent la Președintele său : “Hadji-Culea acționează ca și cum ar fi pe tarlaua lui ta’su”!”  Asta a fost fraza de încheiere și nu vreau să vă povestesc ce furtună a  stârnit în TVR  interviul lui Victor din acel ziar central, extrem de citit la acea vreme. Desigur, el nefiind angajatul TVR, toate s-au spart în capul meu, culminand cu eliminarea din grilă a emisiunii mele, în pofida imensei sale popularități. Îmi fusese instrumentat  un motiv ridicol, legat de invitarea in emisiune a soției de atunci a magnatului Adrian Sârbu, boss-ul PRO TV. Prin aceasta, chipurile, am fist acuzată că fac reclamă mascată concurenței. …Victor nu m-a iertat niciodată că am refuzat atunci propunerea lui Sârbu de a trece în barca PRO.  Una peste alta, de la fraza lui Victor “care numea TVR-ul “tarlaua tatălui lui Hadji-Culea, viața mea in TVR a devenit irespirabilă, iar colegii mei de atunci țin minte acest lucru. Dar “răzbunarea destinului”  nu a întârziat să apară : în 2002, Victor a fost numit membru în Consiliul de Administrație al TVR. A fost un adevărat spectacol răsucirea caraghioasă, la 180 de grade, a tuturor superiorilor mei din TVR, în atitudinea lor față de mine, deși Victor nu și-a folosit niciodată poziția pentru a-mi ușura mie existența profesională. 

     Dar să revenim la aplecarea lui Victor pentru problemele “cetății”. Pasiunea sa pentru politică nu era de ieri, de azi. Iar din acest punct de vedere, cred că i-am furnizat “socrul” perfect : tata, jurnalist cu state vechi și expert , cândva, în politică externă, a devenit foarte repede principalul sfetnic și partener de dialog al lui Victor. Soțul meu era încântat să descopere în tata  nu numai același ardelean cu accente naționaliste, așa cum el însuși era, dar și un șahist redutabil și , în fine, un coleg “de stânga”, alături de care dezbătea ore în șir ceea ce se întâmpla în România și în lume. Tata îi recomanda inclusiv cărți pe care Victor le începea conștiincios  și  …rar de tot, le și termina!😁 Până la urmă, artistul din el prevala “bastonul de politician” pe care-l poartă în raniță fiecare cetățean. Într-o poveste viitoare voi rememora și cum s-a făcut de-a ajuns Victor demnitar al statului român, membru în Parlamentul României…

     Iar acum să ajungem la subiect. Nu multă lume își mai amintește, poate, că , imediat după anii ‘90, una din superbele melodii  ale lui Victor Socaciu a devenit imn liberal. Era vorba de “Caii liberi” , cântec ce așeza pe o muzică înălțătoare, versurile aceluiași inspirat  Dan Verona, vecinul nostru de bloc în primii ani. https://youtu.be/8XWE75W4JdE
Lucrul acesta se întâmpla în vremurile în care, dezamăgit fiind de întorsătura pe care au luat-o lucrurile,  în plan artistic,  în România post-revoluționară, Victor a decis să se depărteze de tărâmul care îi adusese notorietatea si …să devină liberal. Dar nu intrând în partidul cu același nume, ci devenind om de afaceri cu acte în regulă. A schimbat așadar chitara cu servieta diplomat și scena cu economia de piață. Era vremea în care industria privată de morărit și panificație luase avânt, zeci de brutării private , majoritatea turcești, încercau să detroneze franzela românească. Victor cumpărase o moară, aproape de București, mai precis la Florești, în apropiere de Bolintin Vale. Devenise , cum s-ar zice, “morar”, tatăl său, deja pensionar,  seondandu-l ca mână dreaptă. Nu știu cât de bine îi mergea lui Victor afacerea , știu însă că ani buni l-a oprit de a mai urca pe scenă. Și asta până în momentul în care poetul Lucian Avramescu i-a netezit drumul către emisiunea mea, sugerandu-mi melodia  “La un ceai”(  https://youtu.be/Wg0wm-ldEzY   ) ca fiind extrem e potrivită ca imn al”Ceaiului de la ora 5” . Ce-a urmat mai departe, știți și voi…      

    Încet-încet, redescoperind mirajul aparițiilor publice și conștientizand încă o dată,  de data asta și cu umilul meu ajutor, că, orice s-ar zice,  menirea sa pe lume este cântecul, Victor a renunțat, treptat,  la afacere și s-a re-dedicat muzicii. În final, moara  fost vândută, dar numai după ce a apucat să organizeze acolo, chiar în curtea morii,  câteva petreceri de neuitat pentru echipa noastră. Cu pâine caldă pe masă!😄 Turcul care a cumpărat de la Victor afacerea ( prin ‘96)  i-a oferit, ca bonus, vânzătorului un sejour la Istanbul, pe care am știut să-l transformăm amândoi într-unul de neuitat, cu întâmplări memorabile ( demne de un roman… polițist!)  despre care poate vă voi povesti cândva. 

    Am făcut mai sus o legătură între înclinațiile liberale ale omului de afaceri Victor Socaciu- cel de la începutul anilor ‘90, pentru a explica cumva transformarea cantecului “ Caii liberi” în imn liberal. 

     Plăcându-mi la nebunie melodia, am insistat , firește, să o promovăm și în emisiunea mea, ea nefiind pâna atunci cântată niciodată la TVR. Și aici începe amintirea mea concretă, despre prima difuzare a “Cailor liberi” la Televiziunea Publică postrevoluționară..

    Se întâmpla prin anul 1996. Pe atunci, la “Ceaiul de la ora 5” se succedau toate marile personalităti ale momentului : actori, sportivi, oameni de muzică, designeri, politicieni. Aceștia din urmă, fie ei de dreapta sau de stânga, nu refuzau niciodată invitația mea, chiar dacă emisiunea era jucăușă, poate nepotrivită unei demnități publice, cum puteau spune cei încremeniți în abordarea crispată din perioada ceaușistă. Dar , indiferent de rang, demnitarii pe care-i contactam spuneau DA, cu încântare chiar, pentru că , la acea oră, a apărea la “Ceaiul de la  ora 5” devenea o reclamă  fantastică, grație popularității emisiunii. Ei și, uite-așa, unul dintre cei care mi-au spus DA, a fost Gheorghe Tinca, diplomat de carieră, pe atunci Ministru al Apărării Naționale, în guvernul Văcăroiu. Dincolo de faptul că am regăsit, în domnia sa, un om de excepție, emisiunea a fost un succes : domnul Ministru a intrat în jocul nostru, a fost degajat, volubil, cooperant, a raspuns cu deschidere tuturor provocărilor noastre ,  inclusiv celei de a ne desena, in direct,  la șevalet, un armăsar , urmand ca ulterior, marele caricaturist Stefan Popa Popas să-i “completeze” desenul , trabsformându-l într-o caricatură cu mesaj. “Tema” pe care i-am oferit-o nu a fost întâmplătoare, domnul Tinca mărturisindu-mi încă dinainte de emisiune pasiunea domniei-sale pentru cai. Atunci mi-a venit ideea : “ -Ce-ar fi, Victor, să lansăm în emisiune cântecul tău?”  Victor era în plină “re-ascensiune” și saluta orice idee de a-și promova muzica, de a o readuce în sufletele românilor. Cu atât mai mult cu cât invitația mea însemna un nou lucru frumos, făcut împreună. Piesa a fost reimprimată într-o variantă colectivă, care i-a alăturat lui Victor câteva voci de excepție : Vasile Șeicaru, Adrian Daminescu, Ducu Bertzi, grupul Poesis și Dida Drăgan. Ca o paranteză, că veni vorba, Victor era de-a dreptul îndrăgostit de vocea Didei, pe care o considera una dintre cele mai mari artiste ale momentului. Din acest motiv, minunata Dida a fost mereu solicitată la melodiile de grup, compuse de soțul meu, una dintre ele fiind și superba “Biserică a iubirii”. Despre ea vă voi povesti cu o altă ocazie. 

    Piesa “Caii liberi” a fost așadar reimprimată,  iar eu am programat-o în emisiunea dedicată domnului Gheorghe Tinca, invitatul apreciind-o nespus. Țin  minte că am avut parte și de un mic incident “organizatoric” : cu o zi înainte de filmare, Oana Sârbu  și Adrian Daminescu m-au anunțat că nu mai pot veni, nu mai știu din ce motiv. A fost un moment de panică, intrucât ei făceau parte  din distribuția aleasă de Victor, ori apărea , pe bună dreptate, o problemă : cum să se audă vocea lui Dami sau a Oanei, iar pe ecran…să nu se vadă Dami sau Oana?!? Regizorul Luminița Dumitrescu a găsit soluția : “Nu-i nimic : pe intervenția lui Daminescu și a Oanei vom baga un cadru general cu scena, sau un cadru de ascultare a familiei Tinca, și nu se va observa absența lor!”. Așa s-a și întâmplat. 

Una peste alta, cântecul lui Victor a reintrat în larga circulație ( era și păcat să rămână un simplu imn de partid, intonat doar pe la congresele acestuia). Din punctul meu de vedere, melodia exprimă în modul cel mai deplin spiritul liber ce l-a caracterizat dintotdeauna pe soțul meu. Victor a fost mereu, el însuși, un cal liber, iar în răsfățurile noastre recirpoce de acasă, de multe ori obișnuiam să-l numesc “calul meu alb”. Asta pentru că Victor ramăsese, din copilărie, cu o frumoasă superstiție : calul alb este aducător de noroc. Nu pot uita cum, de fiecare dată când, în drumurile noastre, ne ieșea în cale câte o căruță trasă de un cal alb, Victor  își făcea o cruce și rostea : “Cal alb, norocul meu, să-mi ajute Dumnezeu!”. Și Dumnezeu l-a ajutat, de atâtea ori…

    …Mult mai târziu, Partidul Național Liberal, printr-o nouă conducere, i s-a adresat lui Victor cu propunerea de a compune un nou imn pentru PNL. I-a transmis acest lucru aceeași Dida Drăgan- liberală convinsă și activă – printr-un telefon pe care i l-a dat, intr-o seară ce ne-a prins pe undeva, departe de țară, printr-o călătorie. “- Ce să fac? Mă bag?” m-a întrebat Victor, ale cărui înclinații către stânga deja deveniseră oficiale. “-M-aș cam baga…- a spus tot el, manifestându-și apoi obida îndelung purtată în suflet,  că PSD nu i-a adresat niciodată rugămintea de a-i scrie un imn, deși era artistul cel mai îndreptățit să o facă… “-Victor, și eu zic să accepți. La urma urmei, tu ești artist. Iar arta nu trebuie legată în niciun fel de politică! Important este ca mesajul piesei să fie unul frumos, care să te reprezinte și în care să se regăsească toți oamenii de bine, nu doar liberali”. Nu știu dacă îndemnul meu a avut vreo greutate în decizia soțului meu, știu doar că liberalii au câștigat atunci un imn superb, pe muzica lui Victor și pe versurile prietenului său, Dan Verona. Ascultați aici “Un om real” :  https://youtu.be/lKe6wcGbIgc . Desprinzând un vers din piesă ( exact cel cântat de soțul meu, în această interpretare colectivă) , voi spune că regăsesc în el menirea serialului meu despre Victor : “Vino si tu și desparte/Lumea cea bună de lumea cea rea”…

    Iar în final vă voi invita să vizionați  fragmentul descris de mine, din acea emisiune “Ceaiul de la ora 5 “ de acum 25 de ani, unde pentru prima oară la TVR,  au alergat …caii liberi ai lui Victor Socaciu.