Bombănelile Marinei Editoriale

Cadouri de ieri, cadouri de azi…

 

…iar între ele – jumătate de secol. Schimbări de mileniu, de orânduire, de alcătuire interioară a fiecăruia din noi, cei de atunci… Neschimbată a rămas însă vraja finalului de an, chiar dacă altele îi erau pe atunci veșmintele…

…Eram copil și finalul de an venea, obligatoriu, “la pachet” cu o iarnă zdravănă, însoțită de ninsori abundente  de troiene și nămeți și de un frig năpraznic, căruia însă scheleticele calorifere de la bloc reușeau să le facă față cu brio. Nu am găsit nicio fotografie, făcută acasă, în copilărie, în  iez de iarnă, în care să port mai mult decât o bluză modestă ca grosime, iar mama – un capoțel din finet. Pozele vorbesc mai mult decât o mulțime de analiști ai trecutului…

   Finalul de an venea, așadar, așezat între două felii consistente de iarnă – cea dinaintea și cea după Anul Nou,
asemeni acelui sandviș cu parizer, pe care-l haleam pe nerăsuflate, când mă întorceam , cu tomate în obraji, de la săniuș. Primul gest , după ce-mi ostoiam foamea, era să ornez toate caloriferele micuțului nostru apartament la bloc cu șosetele de lână, mănușile, pantalonii, ba chiar și cizmele “de tăvăleală”, toate de mai sus glorios îmbibate cu zăpada dealurilor ce bordau Parcul Floreasca. Apoi îmi lipeam nasul de geam și așteptam cuminte ca arșița caloriferelor să le facă din nou purtabile, pentru a primi , de la mama, persmisiunea de a mai ieși la o tură…

   ….Se apropia finalul de an, iar tata își lua în serios menirea de “șef al casei”, având grijă să meargă, cu
regularitate,  în Obor, după brad. O face și acum, la aproape 90 de ani, cu aceeași determinare dintotdeauna, certându-ne pe noi, crescuții săi copii, pentru comoditatea cu care ne-a îmbibat Prezentul, transformând bradul natural într-unul din plastic. Nu, iernile copilăriei mele miroseau mereu nu numai a cozonac frământat în casă, dar și a cetină de brad , chiar dacă erau însoțite de murmurul nemulțumit al mamei, care amenda acele neastâmpărate ale bradului, ce se sinucideau zilnic, în număr considerabil, aruncandu-se de pe crengi,  pe “covorul persan” ( n-am înțeles niciodată de ce i se spunea așa, când eticheta îl atribuia, fără drept de tăgadă, unei fabrici din Alba Iulia..) . 

  …Împodobirea bradului era un ritual, la care visam cam tot anul. Țin minte că, într-unul din ei, nemaiavând răbdare, am dat o “spargere” , prin vară, în cămara în care mama dosea globurile și beteala ( în cutii de carton, rămase de după bomboanele primite cadou) și i-am întâmpinat pe ai mei, veniți de la serviciu, cu ficusul nostru falnic, împodobit până-n dinți precum un brad de Crăciun. Trec peste represalii; le-am meritat pe deplin…

..Momentul cel mai așteptat însă – rămânând, iată , peste decenii, punctul de vârf al fiecarui final de an – era cel, în care Moș Gerilă poposea în casele românilor. Nu-i zicea “Crăciun” pe atunci. Venea din mijlocul geruluicu barba încărcată de promoroacă, deci numele de “Gerilă” nu i-l contesta nimeni, cu atât mai mult cu cât prea puțin eram atenți , pe atunci, la sorgintea social-politică a celor două denumiri. Pentru noi nu era decât “moșul cel bun”, care ne monitoriza atent purtarea și performanțele de peste an, recompensându-ne prin daruri, la sfârșitul lui. Legătura dintre ele nu era de directă proporționalitate, din păcate, pentru că mie, deși mă străduiam să nu fac rabat de la  notele de 10, îmi aducea mai mereu numai 2-3 portocale  niște bomboane in învelișuri colorate și, obligatoriu cărți ( de unde îl consideram mereu pe Moș, “în cârdășie” cu tata!). Iar unui coleg de-al meu de clasă, fiu de ministru în guvernul ceaușist, deși era o pramatie, același moș îi punea sub brad blugi, penare echipate complet ( la noi încă nu se inventaseră!😁) ba chiar biciclete. De atunci mi-am pus eu problema  dacă Moșul nu cumva nu e chiar în toate mințile, provocând  astfel de discriminări sociale….

    …Una peste alta, mulți ani la rând Mosul a ales să îmbrace haina “omului invizibil”, apărând fix atunci cand somnul îmi era mai adânc, prefațat fiind de ore întregi de stat la pândă…Dimineața, sub brad era învălmășeală de pachete și pachețele, iar în jurul lui – aglomerație de onomatopee , pe voci mai subțiri sau mai groase, mai sincere sau mai teatrale… Foșnetul desfacerii cutiilor așezate sub brad, în care – culmea! – recunoșteam sistematic hârtiile lucioase și panglicile colorate aidom celor pe care le văzusem și în sertarele “cu de toate” ale mamei – devenea muzica cea mai plăcută a dimineții de Crăciun. Și asta chiar dacă pachetele cu pricina nu dezvaluiau cine știe ce mari minunății, ci previzibilele portocale, bomboane și cărți. Numai  titlurile celor din urmă variau de la un an la altul, ținând pasul cu maturizarea mea și a fratelui meu. Părinții mișunau în preajma noastră, minunandu-se odată cu noi, cu un talent demn de actorii geniali, din programele de Revelion de la TVR….Chiar și după ce crescusem și-ncepusem să șușotesc cu colegele despre baieți, tot îmi mai plăcea să zăbovesc în acest joc al iernii , să port masca naivității și să-i interzic copilului din mine să crească.  In plus, devenisem un soi de “complice” al părinților mei, ajutându-i să păstreze mirajul Mosului pentru mult mai micul meu frate…

      De atunci și până azi au trecut destui ani.. Iernile și-au pierdut zăpada , însă și-au umplut vitrinele de sărbători, de cele mai  multe ori în totală contradicție cu buzunarele trecătorilor…Au rămas la fel de actuale însă așteptările celor mici ( și nu numai ale lor) , la fel de mari ca odinioară, mult schimbate însă. Astăzi, o portocală, o pungă cu bomboane și o carte pot fi considerate, de catre un copil crescut la oraș, ca o advărată jignire din partea unui Moș care , deși îmbrăcat la fel, a devenit un pion al economiei de piață. Răsfățați de el cu daruri sofisticate, costisitoare și amețitor de diverse, copiii prezentului se depărtează atât de mult de cei ai copilăriei mele, încât aceasta din urmă ajunge să-mi pară un neverosimil capitol dintr-o poveste de demult, care nici eu nu mai știu dacă s-a-ntâmplat aievea… 

   Vin sărbătorile și-mi privesc lung bradul ecologic, ale cărui luminițe se reflectă în globuri la care, candva, nici nu puteam visa. Voi așeza sub el daruri cu migală pregătite, îmi voi răsfăța oamenii dragi, voi desface, la rându-mi, darurile pregătite de ei pentru mine , ne vom așeza apoi în jurul unei mese plină cu de toate . Și, într-o clipă când nimeni nu va fi atent, o voi șterge elegant, ca să   dau o fugă în micutul apartament de bloc unde locuiesc părinții mei, pentru a trage adânc în piept mirosul de cetină de brad și de copilărie demult întâmplată…

 

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VOUCHERE CATENA