banner marshal garden
Călătorii Diverse Timp liber

Bun îi vinul ghiurghiuliu…de pe Valea Mozelei!

 

….Ciocnim un pahar de Cremmant, cu ghidele noastre : bem în cinstea reușitei acestui proiect, iar Nathalie îmi explică semnificația denumirii băuturii răcoroase , ușor alcoolizate, pe care ne-a servit-o ospătarul vasului de croazieră pe care ne aflăm. “Cremmant” – sau, cum l-aș traduce eu, “vin spumant” – este băutura tradițională a acestor meleaguri. De altfel, locul în care ne aflăm – Valea Mozelei – este unica zonă viticolă a Luxemburgului, clima fiind extrem de favorabilă. Producția de vinuri înclină serios balanța către vinurile albe, cele roșii – predominant Pinot Noir – însemnând doar 10 procente din producția totală a regiunii. Solurile de pe Valea Mozelei sunt extrem de diferite, de la un deal la altul, ceea ce explică și gusturile total diferite, de la un vin la altul.

Nu sunt băutoare de vin – deși de multe ori, negăsind adevărul, sunt îndemnată să-l caut chiar și în licoarea bahică – dar savurez cu plăcere paharul de Cremmant, oferit, prin ghide, de Oficiul Regional de Turism. Poate pentru că se combină atât de plăcut cu peisajele ce rămân în urma noastră, pe stânga și pe dreapta vaporașului companiei “Navy Tours” . Ne-am îmbarcat la Remish, un cochet orășel turistic, spre care te aduc autobuzele ce circulă, la fiecare oră, dinspre Luxemburg-city. Distanța dintre Remish și centrul Capitalei Marelui Ducat este de numai 20 de km, o distanță prietenoasă, care face ca foarte mulți luxemburgezi să aleagă Valea Mozelei și Remish, pentru a petrece finalul de săptămână. Acum e mijloc de săptămână, așa că Remish-ul își trăiește dimineața incremenită, făcăndu-te să te întrebi dacă nu cumva este un oraș nelocuit. Nici tipenie de om în centru, doar mașina de salubritate adună tomberoanele din fața porților. O oarecare rumoare însă animă portul turistic : un grup masiv de reprezentanți ai vârstei a treia se pregătesc de îmbarcare. Pălăriile de soare și bastoanele sunt aproape un semn distinctiv, iar din rucsacuri își mai scoate nasul câte o umbrelă: vremea este extrem de instabilă, în Luxemburg.
Compania Navy Tours își trimite vapoarele de croazieră o dată la fiecare oră, în susul si in josul Râului Mozela, oferind o oră de desfătare pentru turiștii iubitori de natură. Compania are in obiectul de activitate inclusiv organizarea unor evenimente, , așa că , deseori, vapoarele sale devin adevărate scene plutitoare sau locații inedite pentru petreceri de familie, începând cu simple aniversări, până la nunți și botezuri.
Vaporul care astăzi ne include și pe noi, spintecă superbul cadru natural, împărțindu-l în două țări distincte: pe un mal admirăm frumoasele peisaje luxemburgheze, pe celălalt ne zâmbește natura Germaniei. După ce vaporasul face stânga-mprejur, rolurile se inversează. Undeva, în față, știm că este Franța, iar pe puntea vaporului – eu și Marian, filmând , chiar în acest moment, un grup compact de lebede care tocmai emigrează din Germania, în Luxemburg.
Vaporul alunecă lin, cu zgomotul motoarelor care tulbură liniștea dimineții ; pe puntea superioară – cea descoperită – nu este lume prea multă, pentru că afară este încă rece, iar vântul creat de deplasarea vasului te pătrunde până la os, deși podgoriile ce îmbracă ambele maluri sunt deja scăldate în soare. Câtiva curajoși s-au adunat chiar lângă botul vaporului, in acel loc în care Leonardo di Caprio își declama celebra frază “I’m the king of the world!”. Vaporul nostru, însă, este mult mai sigur decât “Titanicul” lui di Caprio și ne depune teferi, după o oră, pe malul Mozelei, în același Oraș Remich, de unde mașina ghidei de la “Luxembourg for tourism” ne preia și ne duce spre următoarea destinație.

…Cum spuneam, nu sunt expertă în vinuri ; știu doar să deosebesc unul alb de unul roșu ( performanță notabilă, nu-i așa?!?😁😁😁) dar nu pot să nu mă extaziez în fața dealurilor pline de podgorii, prin preajma cărora trece Renaultul în care ne aflăm. 3000 de hectare ocupă vița de vie luxemburgheză, împărțite fiind între producători particulari ( 48 la număr) și asociații ale acestora. Tot aici, în Remich, se află și Institutul vini-viticol. Niciun mililitru cub de vin nu poate lua calea magazinelor, dacă nu primește avizul favorabil al specialiștilor de aici. Deși ghida noastră, creață și purtând ochelari de vedere, are o alură de școlăriță tocilară, pare totuși a se pricepe foarte bine la vinuri. Sus de tot, în vârful dealului de unde poti vedea podgoriile ca-n palmă, Nathalie ne mărturisește că se dă în vânt după vinurile dulci și ne avertizează că va urma, și pentru noi, o degustare. Ne îndreptăm, așadar, spre localitatea Ahn, unde există și un faimos Muzeu al vinului. Nu avem, din păcate, răgazul de a-l vizita, însă ghida este de acord să tragă mașina pe dreapta, pentru a-mi face câteva fotografii, la intrare, printre mașinăriile cu care, în trecut, strugurii erau transformați în vin.

Iată-ne ajunși la Vinăria Clos Mon Vieux Moulin. Sunt doi frați la cârma afacerii și un tată de la care au preluat frâiele sale. Cât vorbim cu Frank – gazda noastră si unul din cei doi frați-asociați – l-am vazut cu coada ochiului pe bătrânul monsieur Duhr, plimbându-se printre rândurile de viță de vie si mângâind boabele cu privirea , dar și cu mâinile sale îmbătrânite, aceleași cu care, cu decenii în urma, a preluat de la părinții săi, afacerea de familie. Fiii săi sunt acum cea de-a 11-a generație de producători din familia Duhr.
…Intr-un micuță sală de mese, cu un perete din sticlă cu vedere către via tolanită pe deal, la soare, Frank ne explică “tehnologia degustării”. Cu gesturile profesionistului care face asta cu ușurința cu care respiră, toarnă putin vin în pahar, îl plimbă oleacă, rotind paharul cu mișcări circulare, apoi adulmecă, cu ochii închiși, licoarea din pahar, își țuguie buzele și ia o înghițitură. O plimbă prin gură, pentru a-i pătrunde buchetul de arome, după care o înghite ceremonios, ca într-un ritual străvechi moștenit de la străbunii săi. Facem întocmai, ca niște papagali cuminți, iar în final dăm din cap, afirmativ : “C’est tres bon!”. Marian filmează întregul ritual, deși nu sunt sigură că avem voie să difuzăm asa ceva, la TVR, după care Frank ne invită în depozitul său de vinuri, unde, deopotrivă în butoaie de inox și de lemn, este pastrat rezultatul muncii de un an, dar și vinurile din anii trecuți, cărora trecerea timpului le-a adăugat valoare.
“- Câte sticle de vin produceți pe an?” – încerc eu sa-mi depășesc usoara senzație de euforie pe care mi-a procurat-o scurta degustare. “-20.000 de sticle pe an” – imi răspunde Frank. O fi mult, o fi puțin? – mă întreb. Ghicind parcă curiozitatea mea, ghida mă informează că afacerea fraților Duhr merge bine și că acesta este unul din motivele pentru care vinăria lui Frank este una de referință, fiind inclusă în circuitele pe care Oficiul regional de turism le organizează pentru jurnaliștii de peste hotare.
…Soarele a dispărut undeva, îndărătul dealurilor pline de vie, lăsând încă pe cer urmele strălucirii sale obosite. Ne luăm rămas bun de la Frank și ma amuz, făcând un echitabil – sper eu – schimb în natură : primesc de la el o sticlă din producția proprie și-i ofer una de Cotnari, din rezervele de acasă, aduse la Luxemburg. Ei, al cui o fi mai bun? 😉

 

Călătorie realizată cu sprijinul M.A.E., al Ambasadei Romaniei la Luxemburg si al “Luxembourg for Tourism” ( www.visitluxembourg.com)
Mulțumim pentru ajutor Companiei Paralela 45

 

Femei de 10 pe Facebook