Spovedanii îndrăgostite

Bucură-te de ”clipa cea repede”

O emoționantă scrisoare a lui Borges, trimisă lumii, dar mai ales lui, în ultima parte a vieții, laudă bucuriile simple. Aș sta, zicea el, întins la soare, mângâiat de razele zilei, fericit să respir și să gândesc fără mânie. Ceva de genul ăsta mi-a rămas mie în cap, unde rețin ce-mi place, iar ce nu, dau la o parte și pun de la mine.

Eminescul nostru cel genial, pe care eu l-am numit certificatul de naștere a sufletului românesc, a scris, cu o oră înainte de a muri, la orele 4.00 din noapte, în Sanatoriul ”Șuțu” din București, ultima lui poezie. Fusese lovit cu o cărămidă în cap, dar nu se stingea mintea lui de la atât de puțin, o crăpătură în cap fiind prea neînsemnată pentru a-i asasina nestematele care curgeau lumii ca un izvor de îndemn tragic bucuros. În buzunarul halatului, în acel 15 iunie 1889, doctorul de gardă i-a găsit o foaie pe care scrisul lui inconfundabil așternuse ”Stelele-n cer”, poezie care se termină cum știți: ”Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/La trista-mi plângere/ Plină de-amor./Nu e păcat?/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”
De-amor e plină încă inima lui. Murind aduce un oftat-elogiu celei, celor care au dat sens întregii lui creații și îndeamnă să nu pierdem prea repedea clipă pe care o avem dată spre bucurie.

Borges era orb. Orbise, în ultima parte a vieții, dar vedea mai bine decât toți, dovadă magnificele lui conferințe în Europa, cu săli arhipline, încât fabuloasa lui memorie tăia de emoție respirațiile. A trăit fericit și orb, din aceste conferințe care-i asigurau nu doar banii trebuitori unei vieți pe care și-o trăia în modestie, ci și prea plinul sufletesc de a-și avea publicul aproape, fiindcă nimic nu mai e scriitorul fără public. Apostolul Pavel, în Scrisoarea către Corinteni, laudă bogăția iubirii, fiindcă dacă dragoste nu e, nimic nu e și nimic nu-mi folosește.

Modest a trăit și sfântul nostru Mihai din Ipotești, cel care se stingea pe un pat de fier al unui spital, nevegheat decât de doctorul de gardă, cel căruia îi cere un pahar cu lapte. A fost ultima lui dorință, împlinită cu greu, fiindcă gura poetului n-a mai putut primi decât un strop. Dar în buzunar avea scris îndemnul pentru urmași de a nu risipi darul Dumnezeesc al clipei celei repezi ce ni s-a dat.

Dragostea de viață se ține până în ultima clipă de argentinianul Borges, iar iubirea, condensată în prescurtatul amor, e între ultimele cuvinte scrise pe patul de moarte de Eminescu. În veacuri diferite, ambii au murit în iunie, unul pe 15, celălalt pe 14, în zodia teilor înfloriți.

Nu-i așa că marii scriitori ai lumii, tragici în scris, sunt în fapt zei ai iubirii, îndrăgostiții de viață, cei care au prețuit până-n ultima clipă, clipa?

De ce mi-a venit să pun alături acești doi uriași ai scrisului lumii? Pentru că, fiind atât de diferiți, seamănă între ei, iar dimineața e sub ocupația miresmei de salcâm.

Azi, iubita mea mi-a promis gogoși din flori de salcâm, iar Luciana a preparat aseară clătite cu dulceață din flori de salcâm, primită cadou de la maicile Mănăstirii Zamfira, cea din satul Lipănești, la o aruncătură de băț de noi, pictată de junele Grigorescu.

Buni zori, așadar, și dacă noaptea v-a căptușit cu un coșmar, dați-vă iute de deochi cu flori de salcâm și veți revisa în bine visul cel rău.
Fragment din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

Publicitate