În noaptea asta mi-am amintit de o anume poză. Da, nopțile mele sunt bântuite, în ultima vreme, de insomnii și ca atare mă trezesc gândindu-mă inclusiv la poze. Dar și la… pozne! 😊
M-am trezit pe la 5, împinsă din pat de dorința de a găsi poza cu pricina. Nu sunt sigură de ce anume mi-a cășunat pe ea, din cele câteva sute de mii de poze, câte ascund albumele și dulapurile mele. Am descoperit-o într-unul din acele albume prăfuite, care adăpostesc copilăria mea alb-neagră. Ele adună fotografiile pe care mi le făcea pe atunci tata, cu un aparat desuet, numit Zorkyi, evident rusesc, cum se purta în acele vremuri. Nu era rău deloc, dovadă că fotografia mă păstrează încă “neștearsă”, aproape în mișcare, dând un telefon. Pare că fetița din imagine mi-l dă mie, cea de acum, nebănuind câți ani se vor înghesui între cele două momente : cel când mă jucam cu telefonul din copilărie și cel de acum, când îmi aștern gandurile pe iPad, ascunzând în mine atâția ani, atâtea experiențe de viață. De regulă, în astfel de situații, lumea folosește clișee de genul “Sufletul meu a rămas același..”. Ași! Nici nu știți câte transformări a suferit el, cum l-au mutilat viața și experiențele sale, chiar și fără să fi avut – har Cerului! – prea multe cumpene majore….Dar nu despre asta voi vorbi azi, de Ziua Copilului. Ci voi face o analiză a fotografiei. De fapt, a copilăriei mele de atunci. ( la copilăria mea de acum și la “copilăriile” ei, o să mă refer, poate, într-un alt editorial!😁).
…Instantaneul surprins de tata acum….peste jumătate de secol, mă găsește așezată pe canapeaua din cea mai mică încăpere a apartamentului părintesc din Floreasca. După câțiva ani de la fotografiea cu privina , mai precis atunci când barza l-a adus pe Sergiu și am fost evacuată din dormitorul părintesc, camera aceea a devenit “camera mea” . Era cea mai mare izbândă a copilăriei mele, chiar dacă, în fapt, încăperea era atât de mică. Cam așa cum sunt mai toate “camerele mici” din apartamentele mai tuturor blocurilor construite prin anii’60-‘70. Acum, când intru în acea cameră ( care acum adăpostește “biroul lui tata”, în care nonagenarul meu părinte încă își mai scrie articolele! ) îmi pare mai degrabă o debara, decât o cameră : un mic depozit de mobile, dintre care se întrezărește tata, țăcănind la tastatura calculatorului…
Dar să revenim la fotografie. Pe canapeaua pe care cu greu i-am convins pe ai mei s-o evacueze, acum câțiva ani, din apartament, înlocuind-o cu una de la Ikea, se află una din celebrele “cuverturi” ale epocii ceaușiste, dintre cele cu care gospodinele își acopereau “recamierul” , ca să nu se uzeze. Țin minte că era bleu cu modele albastre, chiar dacă fotografia nu-i păstrează culorile. Memoria însă, da.
…Priviți-mi jucăriile! Cu siguranță vă amintesc de ale voastre : păpușile atât de modest alcătuite, cu membre detașabile, niște arătări uneori hidoase, înghesuite în pătuțuri de lemn sufocate de “păturici și păturele” , în fapt bucăți de textile, rămase de pe la vizitele mamei “la croitoreasă”.
Și mai amintiți-vă, privind poza mea, de acele telefoane rudimentare, care le copiau pe ale părinților – fixe, firește, caci telefoanele mobile nu existau nici măcar în imaginația celor cu imaginație! Telefonul era însă una din jucăriile preferate ale copiilor de atunci și – culmea! – mai și suna, dacă-l întorceai pe furiș cu o cheiță. La acel telefon mi-am exersat eu, în acele vremuri, imaginația, sunând personaje imaginare și sporovăind cu ele, ore-n șir, câte-n lună și în stele…Nici nu ban uiam eu că, peste decenii, voi ajunge să înlocuiesc receptorul cu …microfonul!
…Pe undeva, prin apropiere, aproape că o simt și pe mama, fredonand o romanță rusească, sau macar îi răzbate, de prin bucătărie ( aflată “la o aruncătură de băț”, în micuțul nostru apartament), mirosul de papanași prăjiți. Și parcă stă să i se audă și vocea, strigându-ma la masă… Doamne, cât de dor mi-este de acele vremuri, în care cineva mă chema la masă! De decenii bune, tot eu sunt cea care cheamă la masă și din ce înce mai puțină lume îmi răspunde…
…Îmi mai privesc apoi hainele. Cu mare interes și duioșie. Cât de modeste și aproape “uniforme” erau hainele copilăriei noastre! “Romarta copiilor” , faimosul magazin ce privea pe atunci , de pe Calea Victoriei, către Casa Centrală a Armatei ( Cercul Militar Național de astazi) ne îmbrăca pe toți cam la fel și poate de aceea nici nu existau prea multe invidii între noi, și nici nu asudau părinții, încercând să țină pasul cu copiii mai “privilegiați din anturajul nostru… Țin minte că, în “garderoba” mea, rochițele rămâneau mai mereu nepurtate ( spre disperarea mamei!), eu preferând pantalonașii și așa numitul “șpilhozen” ( nu știu exact cum se scrie și nici de unde vine denumirea care mi-a marcat copilaria. Știu doar că erau acei pantalonași cu bretele, în care țopăiau mai toți copiii, prin fața blocului). Șpilhozen port și în această fotografie, aflandu-mă probabil cu câteva minute înainte de a ieși afară, în parcul Floreasca. Oricum, ținuta era cea mai favorabilă cățăratului prin copaci – îndeletnicirea mea favorită pe atunci. De atunci, n-am mai urcat niciodată intr-un pom, rămânând suspendată doar în arborele genealogic al familiei noastre, care devine mai stufos cu fiecare an care trece…
…. În rest, poza nu mai ascunde prea multe. Restul e în mintea mea și, uite, au trecut decenii fără ca eu să uit acele vremuri. Dar știți ceva? Nu de ele mi-e atât de dor, ci mai degrabă de cele în care eu însămi devenisem mămică și, de 1 iunie, îmi adunam puii lângă mine pentru câte o fotografie, precum o cloșcă, bucuradu-mă de dragostea lor și înfășurându-i în a mea. Așa că, simetric, voi încheia editorialul de astăzi cu o altă poză : una pe care Victor mi-a facut-o acum vreo 25 de ani, pe o canapea similară deși mult mai evoluată, in apartamentul nostru situat nu departe de casa părintească…
La mulți ani, copiilor de pretutindeni, dar și vouă, celor ce în suflet vă păstrați această vârstă!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA :RILASTIL SUN SISTEM
Comentează