„ Trăiască libertatea, trăiască România, / Trăiască-n fericire și liniște poporul, / Trăiască România, trăiască tricolorul.” Este refrenul uneia dinre cele mai iubite și interpretate melodii ale Cenaclului Flacăra. A crescut cu Cenaclul Flacăra, alături de marii noștri artiști, ca ulterior să facă parte din acest fenomen. Iubește muzica și literatura de când se știe. Nici nu avea cum altfel, din moment ce este fiul a două mari personalități ale României: regretații poeți Adrian Păunescu și Constanța Buzea. Fire boemă, ambițioasă și puternică, Andrei Păunescu duce cu onoare și mândrie numele tatălui său mai departe. A moștenit de la marele poet acest virus puternic care odată ce i-a pătruns în
sânge nu i-a mai ieșit. Tot de la el a învățat să ofere publicului tot ce are mai bun: creația sa și odată cu ea, o parte din sufletul său. Are propria sa formație Trupa Totuși cu care are spectacole peste tot în țară, umplând mereu sălile. Din penița lui de aur, ies la lumină versuri pe care nu ai cum să nu le îndrăgești. Astfel, de-a lungul timpului, a publicat zeci de cărți ce au ajuns rapid la sufletele cititorilor. De unii admirat, de alții invidiat, artistul a reușit să-și creeze un nume în cultura românească prin propriile puteri. Când i-a fost greu a strâns din dinți, dar nu a renunțat și nu a plecat urechea la gurile rele continuând să facă ceea ce știe mai bine. Din tainele jurnalismului, Andrei le împărtășește și studenților care sunt dornici să-i calce pe urme. Cu ajutorul versurilor, al talentului său, dar și al aspectului fizic de invidiat, artistul a frânt inimile multor femei din țara noastră. Se spune că un bărbat este împlinit atunci când devine tată, iar acesta își adoră copiii. De câțiva ani viața i-a mai oferit un rol: acela de bunic. Ce e drept un bunic tânăr și chipeș. O ființă caldă și prietenoasă, un profesionit desăvâșit, Andrei Păunescu face parte cu brio din categoria bărbaților de zece.
Alina Anghel: Începuturile carierei dumneavoastră se leagă de Cenaclul Flacăra, dar pasiunea pentru muzică și pentru scris o aveți încă din copilărie. Povestiți-ne puțin despre începuturi.
Andrei Păunescu: Când a început Cenaclul Flacăra eu aveam patru ani. Am fost prezent de la primele spectacole. Am trăit între doi părinți care scriau mereu, care se adresau publicului, așa încât amintiri mai timpurii decât acestea nu pot avea. Acelea au fost momentele în care m-am simțit atașat și de muzică și de literatură, de jurnalism și după aia totul a venit de la sine.
A.A.: Așa cum ați spus, când a luat naștere fenomenul Cenaclul Flacăra erați copil. Cum ați fost tratat de către artiștii din Cenaclul Flacăra?
A.P.: Am fost tratat de unii cu prietenie, de alții cu invidie, de alții cu bârfe. Era firesc pentru că eu eram copilul șefului și unii vedeau doar asta. Cei care aveau, însă, răbdarea să vadă și părțile mele adevărate, părțiile mele proprii m-au tratat cu prietenie și am rămas buni amici, colegi și prieteni.
A.A.: Adrian Păunescu a fost un nume uriaș. Cum era să fiți copilul lui?
A.P.: Da. Era o șansă uriașă și o condamnare pe viață și trăiesc în continuare cu această impresie: a șansei uriașe că sunt fiul lui și al Constanței Buzea și a condamnării să port răspunderea nobilă că nu pot fugi niciodată de aceste origini. Nici nu vreau să fug pentru că asta reprezintă o onoare, o mândrie, devenită o mare răspundere.
A.A.: Ați simțit vreodată presiunea numelui tatălui?
A.P.: Întotdeauna.
A.A.: V-a fost teamă să nu-l dezamăgiți?
A.P.: Bineînțeles și am luat această teamă ca pe o șansă a vieții mele pentru că dacă acțiunea, activitatea părinților este nobilă, este în domeniul culturii și al vieții publice, răspunderea de a nu-i dezamăgi este grozavă și presiunea care se creează duce, câteodată, la rezultate frumoase. Viața mea de astăzi este continuarea adolescenței și a copilăriei în care am învățat de la ei multe și practic se desfășoară pe coordonatele acelea: muzică, viață publică, spectacol, scris, catedră universitară și e mare lucru că a existat această presiune.
A.A.: Ținând cont că tatăl dumneavoastră era iubit de mii de români, ați fost vreodată 
gelos pe publicul numeros?
A.P.: Nu, nu gelozie se numește sentimentul meu. Câteodată m-a îndurerat că mulți nici nu aveau răbdare să vadă în mine decât pe fiul părinților săi, dar asta nu e gelozie. Tata era un tip atât de generos, dădea la toată lumea din jurul lui atât de multe, încât nu putea fi vorba nici de invidie, nici de gelozie. Era publicul lui, era viața lui și eu i-am moștenit și prieteni nemeritați (oameni care mă iubesc doar că sunt fiul lui) și am moștenit și dușmani nemeritați, oameni care mă urăsc doar pentru că sunt fiul lui. Și asta face parte din joc.
A.A.: Este un avantaj sau un dezavantaj?
A.P.: Este un mare avantaj pe care dacă nu știi să-l tratezi cum se cade se transformă în dezavantaj. Adică dacă nu știi să fii și tu însuți, în afară de-a fi copilul părinților tăi, devine un dezavantaj. Dar șansa inițială uriașă, de-a fi învățat, de-a fi propulsat de părinții tăi este nemaipomenită.
A.A.: Noi îl cunoaștem pe artistul Adrian Păunescu, dar cum era omul, tatăl Adrian Păunescu?
A.P.: Cum să vă spun eu în două cuvinte?… Nu putem povesti un ocean în câteva clipe. Era în cea mai mare măsură același pe care îl știa și publicul. El de aia a și fost atât de credibil ca poet, ca om social, ca activist civic, ca descoperitor de talente pentru că era la fel și acasă, și la muncă. El nu termina programul la ora patru, șase, opt, apoi, seara să devină altcineva. El continuu își trăia munca. Viața lui era munca lui și munca lui era viața lui și familia era între toate acestea. Nu era o despărțire, un zid între viața de familie și cea profesională.
A.A.: V-am întrebat cum era tatăl Adrian Păunescu, dar cum este tatăl Andrei Păunescu?
A.P.: Asta ar trebui să vă spună copiii mei. Sunt un tată, cred eu, destul de deschis. Nu atât de prezent în viața copiilor mei mari pentru că mai mult am crescut ca niște frați, ei s-au născut destul de devreme. Eu simt o anumită povară că nu am fost atât de prezent în viața lor, mai ales în anii de început, dar mai nou de când m-am așezat și eu într-o anumită vârstă și a venit pe lume fetița mea cea mică, încerc să recuperez din apropierea dintre tată și copii pe care nu am avut-o când eram adolescent.
A.A.: Asta voiam să vă întreb. Ați simțit lipsa prezenței tatălui, ținând cont că era plecat tot timpul?
A.P.: Nu. El era plecat, dar nu absent de lângă noi, pentru că mergeam peste tot cu el. El nu era plecat și noi rămâneam acasă. Mereu am fost alături, mereu am fost implicați în viața lui. El își lua familia cu el când pleca de acasă, își aducea munca în casă și peste tot era practic același: poet, tată, prieten, șef, ziarist, profesor, om implicat civic și social. El credea în ce făcea și de aia ne-a capacitat și pe noi să credem.
A.A.: De aceea Cenaclul Flacăra era un fenomen, iar mii de oameni erau nelipsiți de la spectacole.
A.P.: Da și de aceea continuăm azi acest mare proiect, Remember Cenaclul Flacăra, care
va avea un moment de vârf, vineri, 3 noiembrie 2017, la Sala Palatului. |Va fi un foarte mare eveniment cultural.
A.A.: Povestiți-ne pe scurt despre acest eveniment.
A.P.: O să adunăm acolo oameni care au fost la Cenaclul Flacăra în toată istoria sa, care a început în 1973, a continuat cu Adrian Păunescu pe scenă până în 2010 și care acum a rămas vie în spiritul nostru. O să fie momente inedite, vorbiri, cântece, amintiri, imagini inedite din activitatea Cenaclului și a lui Adrian Păunescu. Va fi, deci, un mega-eveniment Remember Cenaclul Flacăra și Adrian Păunescu, pe 3 noiembrie 2017, la Sala Palatului din București.
A.A.: Care sunt planurile dumneavoastră de viitor, din punct de vedere profesional?
A.P.: Planurile mele sunt să duc la capăt ceea ce de ani și ani amân și anume un pachet de discuri de muzică, muzica mea. Apoi, să continui să activez la catedră, la Universitatea Spiru Haret unde predau jurnalism și alte discipline, să scriu cărți noi, pe care să le public lângă titlurile deja publicate în ultimii 20 de ani și mai ales să continui să mă întâlnesc cu oameni într-o formă sau alta la spectacole, la lansări de carte pentru că ăsta este virusul cel mai puternic pe care l-am dobândit de la tatăl meu, ca tot ce faci să aibă un efect public. Să nu lași în urma ta un neant. Să fii ținut minte și să produci ceva valoros.
A.A.: Site-ul nostru se numește femei de10.ro, din punctul dumneavoastră de vedere ce calități ar trebui să aibă o femeie ca să fie de nota zece?
A.P.: Să fie frumoasă, deșteaptă și cinstită. Adică dacă este deșteaptă și cinstită, o poți vedea și frumoasă chiar dacă nu este un top model. Dacă este frumoasă și deșteaptă, n-are cum să nu fie cinstită. Și neapărat să fie femeie. Să nu vrea neapărat să fie bărbat pentru că nu va reuși niciodată să fie bărbat și niciun bărbat nu-și dorește să aibă lângă el un alt bărbat (mă rog, cu excepțiile cunoscute…). Femeia nu trebuie să fie nici mai mult, nici mai puțin decât bărbatul, este altceva și așa trebuie să rămână.
A.A.: V-am întrebat ce calități ar trebui să aibă o femeie de zece, dar cum definiți femeia?
A.P.: Am scris recent un cântec care începe așa: „Cât de dragă mi-ești, femeie, / Cu tine totu-ncepe și se-ncheie, / Fără tine-aș fi, n-aș fi, aș fi / Ca noaptea fără zi, / O frunză fără floare / E singură și moare.”
De la ea începe totul, cu ea se termină totul. Gândiți-vă, femeia, mama, ne aduce pe 
lume și tot femeia e cea care ne bocește atunci când mergem pe ultimul drum. Pentru femeie facem tot ce facem și oricât am zice noi bărbați, oricât de ipocriți am fi să ne găsim și alte motivații egale cu femeia, nu vom găsi pentru că nu există motivații mai mari decât dragostea pentru femeie. Mereu facem fapte de vitejie ca să ne lăudăm în fața unei femei, s-o impresionăm. Facem totul fie din dragoste, fie din gelozie, fie din ură, dar totul este legat de femeie. Cel puțin așa cred eu.
A.A.: La finalul interviului, vă rog să le transmiteți un mesaj cititoarelor site-ului nostru.
A.P.: Le transmit că îmi doresc să fac lucruri pe care femeile contemporane cu mine și cele care vor veni să le țină minte. Să asculte muzica mea, să citească din cărțile mele, versuri sau alte texte și să știe că pentru ele de fapt fac totul. Pentru femeie bărbatul face tot ce face.
Comentează