De când răscitesc cărțile cu Harry Potter, m-am gândit de o mie de ori ce vrajă mi-ar plăcea să știu să fac. Mă ispitesc toate. Dar dacă ar fi să aleg una, una singură, cea mai frumoasă, cea mai spectaculoasă și cea mai nefolositoare dintre toate, aș alege vraja de dragoste.
Nu e ușor de făcut și nu există o formulă care să funcționeze instantaneu, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul vrăjilor care deschid ferestre închise sau uși interzise: rostești Alohomora și o pocnitură înduplecă pe loc încuietoarea, oricât de bine ar fi fost ferecată.
Inima nu se deschide la fel de ușor, cu un simplu cuvânt. E nevoie de o combinație sofisticată de ingrediente, de germinări, de macerări și așteptări până să fii sigur că ai izbutit să naști în celălalt măcar gândul dragostei. Pe care, după aceea, trebuie să-l crești și să-l întreții cu dozele potrivite de poțiune.
La ora de Filtre și Elixire, pe care le-a predat-o Severus Snape timp de șase ani, iar în al șaptelea an profesorul Horace Slughorn, elevii de la Hogwarts au învățat să creeze tot felul de poțiuni magice care să le deschidă șanse uimitoare ale vieții de zi cu zi.
Licorile lor preparate în cazane de alamă puteau să îi facă să-și schimbe înfățișarea, luând chipul și trupul altcuiva pe care să-l înlocuiască vremelnic (Polyjuice), să îi oblige să spună adevărul (Veritaser), să aibă noroc absolut și totul să le reușească pentru 24 de ore (Felix Felicis) sau, cu minunata licoare a dragostei (Amortentia) să-l facă pe cel dorit să se îndrăgostească de ei. Citește mai departe…
Comentează