Valiza LAMONZA transpiră și ea, abundent, pe șifonierul unde i-am amenajat culcușul între două călătorii. De 
fapt, viitoarea încă se află la un orizont îndepartat, așa că nu pot decât sa-mi ostoiesc dorul de ducă răscolind printre amintirile călătoriilor trecute, păstrate cu sfințenie de LAMONZA mea dragă.
Așadar, mă aflu la Luxemburg, în căutare de subiecte inedite pentru un nou jurnal de călătorie. Sunt cu Marian, cameramanul care filmeaza pentru un documentar pe care îl fac, în paralel, pentru TVR.
După ce ne-am satisfăcut pofta de istorie, colindând printre cazemate și castele, intrăm, iată, în “Pescatore” – parcul central al orașului. El îi adaugă acestuia un considerabil “plus” de verde, contribuind la aerul proaspăt care domină Luxemburgul. Parcul e plin ochi. E și sâmbătă, în plus, e și Ziua Națională în Luxemburg, dar nu acestea sunt principalele motive ale îmbulzelii de pe uriașa pajiște centrală. Luxemburgul sărbătorește astăzi Ziua Familiei. O găselniță salutară a autorităților, pentru a hrăni armonia conjugală și a-i apropia pe părinții prea ocupați, de odraslele lor drăgălașe. Sute de familii cu 
copii colorează gazonul, împânzit de leagăne și jocuri, amplasate, peste noapte, de Primărie, special pentru această zi. E o chirăială generală, greu de înfruntat pentru un adult care și-a văzut deja copiii mari ; printre picioare ne mișună o mare de copii care vorbesc acea limbă complicată a celor mici, pe care numai părinții lor o pot înțelege. Filmăm cu grijă, întrucât am fost avertizați că localnicilor nu le place deloc să le fie încălcat dreptul la intimitate. …Omenirea evoluează în cele mai stranii feluri cu putință!
Nu știu de ce, dar îmi miroase al naibii de bine!… Ah, iată! Proțăpit îndărătul unei tonete înfiptă-n gazon, un vânzător mustăcios, împachetat într-un halat de un alb imaculat, vinde gofre cu diverse sosuri… “- Vom ajunge ca el, Marian, dacă cedăm ispitei!” – anticipez ceea ce vrea să-mi propună cameramanul. Burta-balon a jovialului luxemburghez ne reamintește că abstinența e cea mai bună dietă! Filmăm așadar gofrele, înghițim în sec și ne depărtăm cât putem de mult , pt ca nările noastre să nu mai fie agresate de aroma nepermis de apetisantă.
….Pe aleile laterale ale parcului, bicicliști și “jogging”-iști ne confirmă spusele ghizilor : luxemburgezii sunt firi 
extrem de sportive, iar mersul pe bicicletă a luat un avânt nebănuit, în ultima vreme. De altfel, în cam tot orașul , din loc în loc, dai peste câte un mănunchi de biciclete albastre, “de închiriat”. Sistemul funcționează pe bază de “autoservire”, cam ca la noi : iei una, mergi cât ai nevoie, apoi o lași la cel mai apropiat “parking de biciclete”. Firește, mai trebuie să și plătești! Profit de un biciclist care tocmai și-a sprijinit armăsarul de metal de o bancă și s-a prăbușit pe aceasta din urmă, epuizat, și-l rog să-mi spună cum stă treaba cu închirierea bicicletelor în Luxemburg. Nu-ți trebuie decât un card de credit, pe care să-l vâri în aparat, pentru ca să-ți fie oprit un depozit, în cazul în care “uiți” să returnezi bicicleta. Prima jumătate de oră e “din partea casei”, după care plătești câte un Euro, pentru fiecare oră de închiriere, iar un abonament pe săptămână costă tot 1 Euro! – ceea ce mi se pare un chilipir, raportat la nivelul prețurilor din această țară! “Stațiile” de biciclete se află cam la 400 de metri distanță una de cealaltă, ceea ce înseamnă că, dacă ești iute de picior, te poți plimba gratis prin tot orașul : iei bicicleta, te miști încotro ai nevoie, având grijă să ajungi la următoarea stație până în jumătate de oră, aici lași vechea bicicletă, iei o alta și te mai miști încă jumătate de oră, tot fără să plătești vreun sfanț, și așa mai departe! ….Gândire tipic românească, nu? Da, dar economisim.. un Euro! 😁😁
Îl las pe biciclist să-și tragă sufletul și, încercând să nu ne facem ciuciulete, ne pozăm cu jeturile de apă ce țâșnesc direct din caldarâm, ceva mai încolo, sub forma unor mici fântâni arteziene. Undeva, într-un plan îndepărtat, o clădire superbă, de epocă, se decupează perfect în peisaj. “- Ce vedere frumoasă au ferestrele! “- îi spun ghidei noastre de astăzi. “-E un azil de bătrâni” – mă lămurește ea, observând brusca întristarea de pe chipul meu. Mă liniștește, spunându-mi că , în Luxemburg, azilele de bătrâni nu sunt considerate a fi o tragedie! Condițiile sunt excelente, bătrânii sunt foarte bine îngrijiți, de aceea majoritatea familiilor apelează la această soluție civilizată…Nu m-a prea convins , astfel încât continui să privesc cu tristețe spre ferestrele care ascund, îndărătul lor, atâta tristețe…
Rubrică oferită de LAMONZA : https://www.lamonza.ro/
Comentează