Bombănelile Marinei Editoriale

Amintiri din sala de nașteri…

“-Ce-ai acasă, băiat sau fată?
-Fată.
-Bravo. Acum ai băiat.”
… Vocea doctorului Mateescu e atât de firească, încât îmi anulează  sentimentul că aș fi făcut ceva grandios, de dimensiuni planetare. Urlu, printre dinți, amintindu-mi vorbele lui Mark Twain, preferatul meu : “Zgomotul nu dovedește nimic : uneori, găina face un biet ou, dar cotcodaceste de parcă ar fi ouat o planetă întreagă”…Cum le știe el pe toate, Mark Twain!…Cu ultimele puteri pe care mi le-a lăsat Travaliul – acest balaur cu șapte capete care îngrozește gravidele Prezentului, aruncându-le în capcana cezarienelor – fac eforturi să mă bucur. Deși simt că sunt ruptă în două și că, de la brâu în jos , simt că trupul mi-a luat foc, încerc să plutesc de fericire,  măcar până la lampa aceea mare și albă de pe tavan, care mi s-a lipit de retină, în timp ce-mi înfigeam unghiile în carnea palmelor, pentru a  nu urla, asemeni unui animal înjunghiat… Sau măcar pentru a nu urla foarte tare…

….Apoi în încăpere s-a auzit țipătul LUI. Strident, pițigăiat, tremurat…A fost ca și cum s-ar fi despicat Cerurile și m-ar fi inundat o bucurie nepământeană, cosmică, o fierbințeală interioară care mi-a adus toate celulele la numitorul comun al Fericirii. O clipă am fost sigură că, prin fereastra întredeschisă a sălii de nașteri, țipătul acela prețios a învăluit întreg orașul adormit, dându-i deșteptarea. Că toată omenirea a aflat că , pe lume, iată, a mai venit un pui de om.. Al meu.

Îmi amintesc apoi de o femeie fără chip (pe care reușisem s-o urăsc atunci când, în timpul travaliului, îmi apăsa cu putere  burta uriașă. Ea, saraca, nu făcea decât să-mi împingă mai repede prucul către Lume) . După cateva clipe-milenii, femeia mi-a fluturat prin fața ochilor o mogâldeață roșie ca para focului și care emitea acele sunete stridente. Acel ceva minuscul și gălăgios dădea vârtos din cele patru membre străvezii… Mi-e ciudă că nu am avut forța să mă concentrez mai mult. Mi-aș fi dorit să rețin toate detaliile, fiecare nuanță, fiecare senzație..Nu mai țin minte cu precizie decât sunetul acela, care despica liniștea de la ora 5 dimineața a Maternității Elias. Și faptul că puiul meu era roșu. Cumplit de roșu. Și parcă puțin cam urât. Mai țin apoi minte că îmi căutam cuvintele, ca să-mi cer scuze față de medic, pentru porția de urlete pe care i-o servisem, eu, “vedeta de televiziune” de atunci (“Ceaiul de la ora 5” era în mare vogăm  în România acelor vremuri), incapabilă, iată, să mă comport cu mai multă demnitate – așa cum aș fi vrut . Dar e groaznic de complicat să faci față senzației că, odată cu copilul, îți ies din trup toate măruntaiele, cu suflet cu tot…

În rest, mă mai urmărește și astăzi amintirea acelei dureri ascuțite dintre picioare (gradul 11, pe o scară de la 1 la …10!). Aveam sentimentul că sunt ferfeniță și că toate croitoresele din lume, la un loc, nu ar reuși să rezolve, cu cele mai sofisticate mașini de cusut , întregul dezastrul provocat în cea mai intimă zonă a trupului de femeie… Apoi au urmat obișnuitele “drame” pe care le-ați parcurs majoritatea dintre voi: de ce e atât de galben puiul meu? vai, dacă  nu am lapte destul?!? nu cumva are picioarele cam strâmbe?..Doamne, de ce-o fi atât de urât?…. plus plimbările acelea prelungi pe culoarele maternității, de colo colo, între Sala de pansamente și cea de alăptat.. Mă mișcam agale, legănat, ca o rață turmentată, eu și durerea mea persistentă din Acel loc…Și, culmea!  mă gândeam, îngrozită, NU că niciun bărbat nu mă va mai putea iubi vreodată, ci CUM naiba o să mă mai așez eu jos, în emisiune, atunci când voi dialoga cu invitații mei??😁😁image

Astăzi dimineață, ceasul meu biologic m-a răsturnat din pat fix la ora 5. Ora de Atunci. Astăzi, undeva, într-una din Universitățile de prestigiu ale Planetei, învață Victor, un tânăr care împlinește chiar acum 22 ani și pe care-l iubesc mai mult decât  îmi iubesc lumina ochilor.

…Mi-au trecut demult durerile din acea zi. Nu și amintirile. De fapt, știți ce-am constatat, în atâția ani de gânduri și fapte? Că noi, femeile, suntem capabile să uităm toate marile catastrofe din viața noastră, ba chiar și marile iubiri pe care le-am trăit, însă nu vom uita niciodată clipa în care ne-am adus pe lume pruncii.
Să ne trăiască!