Alergând după caii verzi de pe pereți

Am absorbit, cu toată ființa mea, o cugetare de pe internet. Am aplaudat, în gând, faptul că mai poți găsi, pe Facebook, și lucruri înțelepte. În rest, în cea mai mare parte a “respirației” lor, rețelele de socializare flutură tembelisme ( uneori mai cotizez și eu la ele!) : selfie-uri la sălile de forță, platouri cu de-ale gurii, o mare de flori, momente memorabile din viețile unor oameni care , de fapt, nu au nicio legătură cu noi. Ne amăgim că suntem “prieteni virtuali”, dar în esență tot cu cei reali rămânem. Dacă-i avem.
Iată și cugetarea care mi-a atras atenția: ,,Cel mai mic lucru care are un sens în viaţă este mai important decât cel mai mare lucru care nu are niciun sens.’’ Autorul ei : Carl Gustav Jung, elvețianul care a fondat psihologia analitică.
Încerc s-o traduc. Nu pentru că le-aș suspecta de îngustime mintală pe cititoarele mele, ci pentru că îmi place să-mi confirm, prin exemple, lucrurile deștepte pe care le spun, unii și alții…
…Urcăm în ierarhii. Visăm la castele-n Spania, apoi facem bani și ni le construim. Alergăm după glorie, uitând că între ea și balonul de săpun viața așează, de cele mai multe ori, semnul “=“.
Vrem funcții, luptăm pentru ele, iar după ce le avem, ne batem joc de cei mulți de dedesubt.
Acumulăm carduri. Pompăm bani în ele. Mulți, cât mai mulți, ca să ne putem permite orice.
Construim case cu piscine, de multe ori nu doar într-un singur loc.
Ne strămutăm vacanțele în cele mai îndepărtate colțuri de lume, invadând internetul cu fotografii menite să enerveze.
Alegem, din show-room-uri cele mai bengoase mașini.
Ne trimitem copiii în cele mai oacheșe universități.
Purtăm haine de fițe, deși știm că ele se vor demoda din momentul în care le vom rupe eticheta.
Ne umplem de titluri. Suntem doctori în ceva, licențiați în mai multe, suntem președinți – cu acte-n regulă, sau măcar onorifici, cotizăm la CV-uri stufoase, deși intuim că nu ne va fi mai moale cu ele, acolo, la doi metri sub pământ.
Acumulăm. Acesta este termenul. Acumulăm orice : averi, proprietăți, bunuri, poziții “cât mai în față”.
…Și deodată vine un moment în care realizăm că toate sunt…văzduh. Că nu valorează nimic. Că “am da totul” ( este expresia pe care o desprindem de pe buzele oricărui disperat) pentru a avea, de multe ori, ceva cu totul și cu totul neînsemnat în aparență, dar care pentru noi valorează cât întregul Univers.
“Ce n-aș da să mai pot merge la un picnic, la pădure, cu fosta mea soție!”- auzeam, deunăzi, lamentându-se un ( fost și el) politician. Și știu sigur că visul nu i se va împlini niciodată, că atunci când ar fi putut s-o facă nestingherit, a fost prea ocupat cu goana după mandate, cu sprintul după privilegii, cu maratonul după averi, cu tirul în direcția oceanului de femei “disponibile”, care-i dădeau târcoale..
Și uite-așa, demult dispărutul Jung ajunge să fie atât de actual, prin spusele sale, atrâgându-ne atenția, în al 12lea ceas ( fiecare îl avem, să știți!) că lucrul acela mic, dar care are, de fapt, atâta sens, este mult mai important decât lucrurile mărețe, dar care, în esență, nu valorează nimic!