În fiecare a 11-a zi a lui Septembrie mi-a intrat în reflex să mă întorc în amintiri. Un frison adânc îmi cutremură lăuntrul și constat cum, deși am trăit “Momentul” doar la televizor, inima mi se face ghem, de parcă amintiri personale ale unor lucruri parcurse concret, mă năpădesc…
Întrebare : La ce vă gândiți, când auziți “ 9/11 “? Mulți dintre voi poate la nimic. Acest grupaj de cifre este insă unul care încă îi va genera multă vreme fiori pe şira spinării, poporului american . Senzaţia o poţi experimenta tu însuți, dacă alegi să vizitezi, la New York, Memorialul 9/11, menit să readucă in memoria oamenilor cel mai sângeros atac terorist care s-a abătut asupra Statelor Unite în acel imposibil de uitat 11 septembrie 2001.
…Mi-e aproape imposibil să mă desprind de acele imagini, pe care le urmăream în acea zi, la televizor : figurile îngrozite ale newyorkezilor, privind undeva către un punct nedefinit, plasat în înaltul cerului, apoi cum camera de filmat panorama spre Turnurile Gemene fumegând intens și colorând într-o negură a groazei cerul unuia dintre cele mai spectaculoase orașe ale lumii. După care din nou mă izbeau acele chipuri schimonosite de disperare, urlând din toţi rărunchii: “Oh, my God! Look, it is falling down!” („Doamne, uite, se prăbuşeşte!”). Priveam şi nu-mi venea să cred… Aflat pe atunci, absolut întâmplător, chiar în faimosul oraș american, țin minte cum poetul Adrian Păunescu transmitea, prin telefon, în direct, la una din televiziunile de știri, preluată apoi de toată media românească…Și o făcea în felul lui, poetul, de te treceau toți fiorii pământului, auzindu-i vocea înecată în lacrimi și groază….
…..Şi iată-mă acum pășind pe aleile unui New York total schimbat, încremenit în viața sa de zi cu zi, rămasă însă la fel de tumultuoasă precum întotdeauna, scăldat de soarele răcoros de început de septembrie… Respir, iată, la doi paşi de noul World Trade Center, privind , impreună cu fiul meu, undeva în jos, spre un …hău, de fapt, spre o fântână săpată în pământ și având forma unui pătrat imens : este chiar locul pe care se înălţa unul din turnuri… De pe cele patru laturi ale sale șiroiesc cascade, ale căror ape se pierd în câteva clipe, undeva, într-o gaură neagră…. Gaura neagră nu este întâmplătoare, nu este o sincopă de imaginație a arhitecților. Au creat-o special pentru a-ți purta gândul către hăul acela catastrofal care a înghiţit cândva, în acelaşi loc, în câteva ore, trei mii de vieţi nevinovate… O mantinelă metalică îmbracă pătratul, de jur împrejur, având gravate pe ea cele 3.000 de nume, rămase pentru eternitate niște biete nume ale unor oameni fără noroc…
Biletul la Memorialul 9/11 costă 24 de dolari. Locul e plin de lume: există în fiecare om dorinţa de a vedea “cum a fost”. De a încerca să înțeleagă. …deși nimic nu este de înțeles în cele petrecute atunci. De a încerca să reclădească în minte, cu ajutorul imaginatiei și al elementelor oferote de edili, apocalipsa petrecută aievea, chiar în acest loc. Fiecare își sfârșeșet călătoria exersând, pe propria piele, sentimentul fericirii că , iată, TRĂIEȘTE! ..că se poate bucura de viaţă, de cei dragi. Fiecare își îndreaptă involuntar gândul pios către cei care nu mai sunt. Către cei care au avut nenorocul de a se afla aici, în acel fatidic 11 septembrie, când avioanele morţii s-au împlântat în turnurile vieţii.
Majoritatea vizitatorilor nu i-au cunoscut pe cei pieriți, dar îi plâng ca și cum nu le-ar fi fost tocmai străini. Nu poți să nu fi solidar măcar cu amintirea lor. Căci atât a mai rămas din ei : amintirea. Iar din unii și câte o poză, un pantof, o convorbire înregistrată de robotul telefonului…
După un control corporal riguros la intrare, intri în poveste. Poveste?!? De fapt, e un coșmar întâmplat aievea; ţi-o certifică, învăluite în penumbra păstrată intenționat, fragmentele din zidurile de atunci, fiarele contorsionate devenite exponate de muzeu, obiectele personale ale celor prăbuşiţi odată cu clădirile în care lucrau ; apoi marea de fotografii, de filmări ale televiziunilor sau făcute pur și simplu de către cei “de pe margine” ; li se adaugă înregistrările din turnul de control, apoi ultimele convorbiri telefonice purtate de victime cu cei dragi de acasă. Îmi opresc cu greu o lacrimă care-mi dă târcoale, intrând într-o altă sală, întunecată și ea, unde , pe un ecran ca de cinema, sunt difuzate imagini cu acele victime ale dezastrului care au ales să-şi scurteze supliciul, aruncându-se în gol de la înălţimi năucitoare. Se pare că orice sfârșit devenise mai bun, decât cel mistuit de flăcări și înecat cu fum..
…Iată şi un fragment din scara salvatoare – singura din turnul de nord, pe care au reuşit să coboare câteva sute de oameni, cruțându-și în chip miraculos viața. Într-o vitrină – un bolovan uriaş. Nu este un meteorit,cum ar părea la prima vedere, ci un “compozit”, un amestec al morţii care adună laolaltă metal, piatră, sticlă, hârtie, material textil şi fragmente de corp omenesc… Lumea-și plimbă tristețea, în tăcere, dintr-o sală în alta, oprindu-se din loc în loc pentru a citi explicaţiile fiecărui obiect, ale fiecărei fotografii.
Multe dintre ele conţin poveştile de viaţă ale celor rămași fără ea. Cine erau, cum au pierit. Mulţi dintre ei, ajutându-şi semenii… O maşină de pompieri sfărâmată pe jumătate completează şirul mărturiilor despre demonstraţiile de curaj ale pompierilor şi poliţiştilor newyorkezi.
În mijlocul sălii centrale, lumea înconjoară ceea ce eticheta denumește: “Ultima coloană”: este chiar acel stâlp de oţel de la locul impactului și pe care, după încheierea operaţiunilor de salvare, pompierii, voluntarii şi rudele celor pieriţi în catastrofă, au gravat mesaje de suflet, concluziile triste ale uei conflagrații între viață și moarte.
Pe nişte ecrane digitale, vizitatorii veniţi din toate colţurile lumii pot lăsa și ei un gând în amintirea celor ce nu mai sunt. Arunc o privire în jur, oftez adânc şi desenez un ochi larg deschis, din care se prelinge o lacrimă. Aplicația de pe ecranul albastru îmi solicită și o semnătură, în coada mesajului. Mă gândesc câteva clipe și semnez : “ Marina from Romania”
Comentează