Copii și tineri Nu mai sunt copil!

1 Aprilie

Bucureștiul este mai însorit decât mă așteptam astăzi. Observ taxiul care mă așteaptă în fața casei și mă grăbesc. Destinația: Liceul Jean Monnet. rosseScopul: ședință. Puțin plictisită dar totuși într-o stare de fericire inexplicabilă, nici nu simt când trec cele 15 minute și ajung în fața școlii. 11:40. Mai am douăzeci de minute, suficient cât să merg până la cantină. Parcă citindu-mi gândurile, Violeta se aproprie de mine și mergem împreună. În scurt timp vine și Arty care se comportă destul de ciudat.Când intru, văd sala aproape goală și pe dna profesoară care ne-a luat în primire spunându-ne că e „supărată pe noi și își va da demisia”. Asta mai lipsea!!! M-am rezemat de masa lungă, cu inima tremurândă și așteptam cu capul plecat alte reproșuri. În locul lor, după perdeaua verde de catifea apare păcăleala de 1 aprilie. Prietenii mei. Ana ținea tortul de ciocolata în mână, Mihnea un buchet superb din iriși, lalele și frezii, Manu și Lucian un poster imens cu poze și dedicații iar apoi pe am primit câte un cadou de la fiecare. Încă din primul moment când i-am văzut am lacrimat, sensibilă cum sunt, dar „corul” cântând „La multi ani” a fost punctul culminant în care rosse2lacrimile, fie că voiam sau nu, curgeau pe obrajii mei mai ceva ca Nilul.
Acum înțeleg de ce Vio, ca printr-o minune, voia să meargă la cantină și a stat mai mult decât trebuia la rând, de ce Arty tot amâna urcarea la sală, de ce pe parcursul săptămânii toți vorbeau pe la spatele meu și, cea mai buna prietenă a mea m-a mințit că face un proiect separat.
E adevărat că, uneori, nu există suficiente cuvinte ca să le mulțumești cum se cuvine celor care îți aduc în inimă atâta fericire dar… Le-o poți plăti cu aceeași monedă.

2 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

Lasă un răspuns la Adrian Anulează

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Uscatoare rufe