Cuvânt înainte : Am cunoscut-o pe Mihaela Petrovan în cadrul unor proiecte profesionale. Ne-am văzut față-n față de vreo doua ori. Suficient cât vulpea bătrână ce zace în mine să-și dea seamancă are de a face cu unul din acei tineri strălucitori – neobosiți, talentați și inspirați, dornici să împingă lumea înainte, să o facă mai bună, dacă se poate, perfectă. Văzând probabil ca acest ultim lucru nu-i reușește, Mihaela s-a “supărat”, la un moment dat, pe țara sa , și-a pierdut răbdarea și…a pornit-o hai-hui, în lume, după caii verzi de pepereții visurilor sale. Am aflat întâmplator acest lucru, nu de la ea, deci n-am avut cum să-i spun cât de rău îmi pare și…cât de mult cred că greșește. La urma urmei, nici dacă aș fi întâlnit-o, nu cred că i-aș fi spus : la urma-urmei, omul este dator să-și urmeze visul, pe barba lui, pe sufletul lui. Dar mi-a fost dor de Mihaela și de entuziasmul său atât de frumos… Astăzi mi-a picat sub ochi o postare a Mihaelei. M-am înviorat! Și , fără să-i cer permisiunea, o fur și o strecor aici, în revista Femeilor de 10. Pentru că “de 10” este curajul său de a readuce pacea, liniștea si normalitatea în viața sa. Bravo, Mihaela! Bine ai revenit la lucrurile care te fac cu adevărat fericită! ( Marina Almășan)
Iată , așadar, postatea Mihaelei :
“Scriu aceste randuri pentru ca zilnic se evapora una cate una putinele mele amintiri de pe insula de smarald, unde m-am dus sa nu ma mai intorc.
Scriu mai mult pentru mine, insa si pentru cei care, atunci cand afla ca m-am intors, ma intreaba “De ce?”. Hm, buna intrebare… Doar nu sunt eu cea care visam cu ochii deschisi la brutaria ardeleneasca cu placinte si ceai, la viata simpla si retrasa intr-o zona rurala? Ba da… si sufletul meu inca nu uita detaliile cladite cu atata migala in peste 10 ani de visare (mai ceva ca in filmul “Inception”). Recunosc, in aceste 2 luni si-un pic de cand sunt in tara, inca mai inchid ochii si imi imaginez cum ar fi fost daca… Si puteam sa aleg asta. Chiar puteam! Aveam locul, aveam determinarea, aveam tot ce imi trebuie.
Dar am ales sa ma intorc. Sa spun NU oceanului Atlantic aflat la cativa pasi de casa, linistii, vantului, curcubeului, oitelor si magarusului Marcel (eu l-am botezat romaneste)… dar mai ales sa spun “Adio” luminii care ma lasa cu gura cascata in fiecare zi. Ce aurora boreala?! Ce Maldive?! Ce alte tari exotice?! Eu am fost, sunt si voi ramane mereu indragostita de LUMINA aparte din Irlanda care isi schimba constant nuantele pe zecile de tonuri de verde ale ierbii. Nu am cuvinte sa descriu.
In viata am ales extremele – pentru mine totul e fie alb, fie negru – insa am o singura exceptie pentru gri. Aici. Adica acolo… O lumina gri curata si stralucitoare care m-a fermecat si pe care am intalnit-o numai si numai in Irlanda.
Vreau sa raman cu amintirea peisajului de vis. Vreau sa uit ca nu m-am regasit acolo. Vreau sa trec peste dezamagirea mea vis-a-vis de “suposenia” neconditionata a celor pe care-i consideram eroi. Ii “iert” pentru ca stiu cat de faini pot fi in vremuri normale, cat de veseli, cat de saritori. Si le doresc irlandezilor mei sa aiba curajul de a nu se lasa pierduti. Ar fi tare pacat. Peisajele acelea romantice ii reprezinta. Sufletul lor bun e tare speriat acum… iar eu nu am inteles isteria asta inghitita pe nemestecate. Of, nici nu realizeaza, inca, cat au pierdut…
As vrea sa povestesc despre primele mele vizite la magazinul din sat (6km dus + 6km intors), cand trebuia sa car intr-o plasuta nu prea multe, ca sa nu imi fie prea greu. Despre bicicleta noua si despre cum (aproape ca) mi-am rupt piciorul. Despre prea putinul timp liber si (la fel de) multa munca (eu = workaholica)… despre faptul ca in prima luna am plans zilnic dupa tara mea (ma certam singura “Ce fraiera esti! Ti s-a indeplinit visul iar tie ti-e dor de mizeria de-acolo?!”… insa corpul nu ma asculta, suspinand in hohote, parca in ciuda); aaaah, si ca sa fie treaba oabla, mai si ascultam non-stop melodiile Mihaelei Runceanu, Aurei Urziceanu, lui Gh Zamfir… Sa povestesc despre faptul ca eram conectata minut de minut la tara si ca “ata” m-a tras incet dar sigur inapoi. Despre faptul ca acolo am devenit mai patrioata ca niciodata. As vrea sa intru in detalii… insa mai bine le las nescrise. Nu o sa ma ajute sa le resimt. Poate ca nu vreau, cine stie? Nu o sa uit niciodata cele 10 luni la care am visat 10 ani. Mi-e clar acum ca am avut nevoie in cei mai grei ani ai vietii mele de o evadare mentala. Si nu e deloc rau ca mi-am si “facut pofta”.
Spre surprinderea mea, m-am intors pentru prima oara in tara cu bucurie si nerabdare, fara sa oftez dupa “civilizatie”, cum faceam altadata… In sfarsit, m-am simtit “acasa” in tara mea :). Asa ca ma bucur ca am plecat din Romania! Facand asta, am inteles, de fapt, unde mi-e locul.
Iar dorul meu de oite, de verde si poate de-un nou Marcel imi va fi ostoit peste cateva saptamani cand ma mut, efectiv, pe-un varf de deal. Fiindca, in sfarsit, sunt sincera cu mine insami. Nu sunt facuta pentru oras. Sunt si voi ramane o taranca simpla cu vise mari. Si ma intorc de unde am plecat: de la tara. Pentru ca o iubesc mai mult decat credeam.
P.S. „DE CE” m-am intors? Pentru BookLand. Oi iubi eu Irlanda, dar ador BookLand si ce reusim sa facem pentru copilasii din mediul rural. Prin el am sansa de a ma ierta pentru cel mai mare esec al vietii mele: acela de a nu avea un copil.”
Sursa : Facebook Mihaela Petrovan
Comentează