banner tex carrefour
Ea și El Povestea mea

Virtual – partea a II-a. Punct și de la capăt.

  • V-am spus că în discuțiile mele virtuale cu Patrick al II-lea a pomenit un nume: Thomas Jerome. De fapt, l-a pomenit de mai multe ori. Părea să fie tot timpul în compania lui, de parcă era un alter ego. Ba chiar la un moment dat am avut impresia că acesta e numele lui. Eram atât de curioasă să știu cum arată cu adevărat. Eram sigură că e de fapt un tânăr nigerian. L-am căutat pe Thomas Jerome pe Facebook. Am dat căutare după Thomas Jerome Nigeria. Erau mai mulți cu numele ăsta. O… Doamne, ce băiat frumos. Thomas Jerome, Nigeria. Oare să fie el? O, nu, e din Benin City. Eu caut un Thomas Jerome din Ibadan. Păcat… Mă uit și la ceilalți Thomas Jerome din Nigeria. Nu-i niciunul din Ibadan. Mă întorc la fotografia care-mi luase ochii. Deschid profilul, văd și alte fotografii. Doamne, superb băiat. Dar dacă… îmi trece prin minte, dacă-i trimit o cerere de prietenie? Ce se poate întâmpla? Sau… nu, cum să faci asta? Totuși… Am apăsat totuși pe butonul Adaugă. Doamne, când mă gândesc că era cât pe ce să renunț…

Peste câteva zile citisc o notificare că Thomas Jerome mi-a acceptat cererea de prietenie.

Thomas Jerome

Începutul conversației

V-ați împrietenit pe Facebook

Procesor de imagine la Ebis Photoshop

Trăiește în Benin-City, Edo, Nigeria

Începutul conversaţiei

Marți 14:22

”Bună, Thomas. Pot să distribui fotografiile tale? Știu că așa funcționează Facebook-ul, dar vreau să am permisiunea ta.”

”Wow, simte-te liberă să o faci. Și mulțumesc.”

”Nu, eu îți mulțumesc. Sunt foarte bune. Și tu arăți atât de bine. E o plăcere să mă uit la ele.”

Nu încercam să-l farmec. Nu încercam nimic. Eram încă vrăjită de impresia pe care mi-o făcuse fotografia lui de profil.

”Tocmai m-ai făcut să mă simt bine, ține-o tot așa. Noroc.”

”Hai, Thomas, doar știi toate astea. Dar pentru că văd că-ți place, pot să-ți spun mai multe ca să te simți bine: mă uitam după altcineva pe Facebook când am văzut din întâmplare pagina ta de Facebook. Ca orice femeie, sunt superficială și-mi place să văd un bărbat frumos, așa că m-am uitat la fotografia ta și mi-am zis: Wow! Ei bine, dacă eram mai tânără, m-aș fi îndrăgostit. Dumnezeu să te binecuvânteze.”

Dragul de el! Am fost cam agresivă, dar ce mi se putea întâmpla? Într-adevăr căutam pe cineva cu același nume când am dat de el. Am rămas mută în fața fotografiei minute în șir. Am intrat apoi pe pagina de Facebook și m-am lămurit că acea fotografie nu era o întâmplare. Toate fotografiile lui erau la fel de frumoase. Se vedea clar că e conștient de propria-i frumusețe și că-i place să pozeze.

Mistificasem puțin adevărul, eram deja îndrăgostită. El a postat un sticker cu o față zâmbitoare, îmbujorată.

”Wow! Nici nu știu ce să zic acum, dar mulțumesc că m-ai observat, înseamnă foarte mult pentru mine.”

”Bine, Thomas, îmi pare bine că suntem prieteni. Văd că ai roșit. Îmi pare rău.”

Altă mistificare. Bine-nțeles că nu îmi părea rău deloc. Ba chiar mă bucuram să-i cunosc această slăbiciune. Dar cui nu-i place să fie lăudat?

”Hahahaha. Da.”

”Te-am făcut să zâmbești. E bine, asta-i treaba mea. Știi, sunt scriitoare, scriu comedii. Îmi place să fac lumea să râdă.”

”Și tocmai ai făcut-o”.

”Da”.

”Văd că-ți plac fotografiile bune. Lucrezi în domeniul fotografiei?”

”A, nu. Dacă te uiți la fotografiile mele, să știi că sunt făcute cu tableta. Dar tatăl meu era fotograf, poate e ceva genetic, nu știu”.

MA 16:25

”Așa cred.

Mulțumesc”.

Asta a fost prima noastră convorbire. Eu mi-am văzut de treburile mele, dar gândul meu era tot la el. Așa că, seara, i-am scris din nou.
 

MA 22:34
 

”Thomas, când m-ai întrebat astăzi dacă sunt în domeniul fotografiei, am răspuns nu, dar mi-am amintit că am fost într-un fel. Când eram copil, obișnuiam să-l ajut pe tatăl meu să facă fotografii – vorbesc despre fotografiile alb-negru. Era un întreg proces, nu existau camere digitale cum sunt acum. Cred că ești prea tânăr să știi despre ce e vorba, dar eu îmi amintesc foarte bine. Sper că ai o pasiune pentru fotografie. Sau e doar o meserie? Pentru că făcându-ți meseria cu pasiune viața e mai ușoară și minunată, nici nu simți că muncești, e ca o joacă. Știu asta pentru că e ceea ce simt eu atunci când scriu”.

”Da, pentru că te distrezi și ești și plătit pentru asta.”

”Exact. Știi, eu pot munci și pe gratis – și chiar mi se întâmplă, nu mereu fac bani din ceea ce scriu. Vreau să spun că scriu pentru un site doar pentru plăcerea mea. Sunt plătită când scriu un scenariu pentru televiziune sau o piesă de teatru.”

”Da, ar trebui ca distracția să nu fie condiționată de bani întotdeauna.

Îmi pot imagina ce greu era să faci fotografii pe atunci, cu tatăl tău.”

”Nu, pot să-ți spun că îmi plăcea. Avea un aparat unde imaginea era transferată de pe film pe hârtie, apoi erau trei vase cu soluții. Prima era revelatorul – era interesant când imaginea apărea pe hârtie.”

”Wao. Pot să-mi imaginez.”

”Asta era o operație delicată, pentru că fotografia trebuia ținută în soluție un anume timp – altfel se înnegrea. Apoi fotografia se punea într-o altă soluție pentru a fixa imaginea. La final se punea în apă, pentru a se spăla.”

”Hmmm.”

”Apoi puneam fotografiile la uscat pe un geam.”

” Ce proces!”.

”Când se uscau, fotografiile cădeau singure de pe geam. Ultima operațiune era să le tai marginile cu o ghilotină. Îți mulțumesc că mi-ai amintit – uitasem total.”

”Hahahaha! Serios?”

”Serios”.

”Wow, tocmai am mai învățat ceva.”

”E mult timp de-atunci. Da, însă acum e total inutil. Dar e bine să știi ceva istorie. Am văzut că ți-ai schimbat fotografia de profil. E favorita mea.”

”Da. M-ai făcut să o iubesc mai mult.”

O, asta chiar m-a făcut să îmi treacă o săgeată prin inimă. O schimbase oare pentru mine?

”Serios? Îți mulțumesc.”

”Nu, eu îți mulțumesc.”

”Bine. Ești un bărbat interesant. Îmi pare bine că ne-am întâlnit aici, pe Facebook.”

”Okay. Pe aici, e greu să găsești pe cineva de vârsta ta cu o asemenea experiență.”

”Da, cred că ai dreptate. Facebook-ul este pentru tineri. Doar că eu sunt vărsător, și vărsătorii nu îmbătrânesc niciodată.”

”Wow! Te cred.”

”Tu când ești născut?”

”Nu cu mult timp în urmă. În 1986.”

Doamne, cât e de tânăr!

”Nu, ziua și luna.”

”2 iunie”.

”O, gemeni. Bine. Tocmai a fost ziua ta. Sper că ai avut o aniversare plăcută.”

”Știam că asta ai să zici. Da, a fost grozav”.

Știa. De unde știa? Asta a fost prima oară când ni s-a întâmplat. De atunci ni se întâmplă într-una. Eu știu ce gândește el. El știe ce gândesc eu. Nu știu cum facem asta, habar n-am. Nu știu cum comunicăm, probabil telepatic?! Îl întreb:

”Ai mulți prieteni?”

”Nu mulți. Mai degrabă fani”.

Fani? Dar cu ce se ocupă băiatul ăsta de are fani? Îl întreb:

”De ce? Fani? Ah, bine. Fete, presupun.”

”Hahahaha

Ești așa amuzantă.”

”Știu.”

”Nu doar băieți. Și fete, și băieți”.

”Bine, dragă, sunt fericită că am cunoscut un bărbat real în Nigeria. Până acum am cunoscut doar scammeri. Ai auzit de ăștia, nu?”

”Da, chiar am fost surprins că ai intrat în vorbă cu mine”.

”De ce?”

”Imaginea noastră a fost distrusă de scammeri. Nigerienii cinstiți nu mai au nicio șansă”.

”Am să-ți spun un secret. Am întâlnit câțiva foarte interesanți. Nu vreau să judec pe nimeni, dar presupun că au motive să facă ce fac. Sunt în curs de documentare pentru un roman la care lucrez, și am acceptat câteva cereri de prietenie de la ei. Până în februarie anul acesta nu știam nimic despre ei. Însă am avut o experiență dureroasă, dar extraordinară care mi-a schimbat viața.”

”Hmmm”.

”Nu ești de acord. Înțeleg.”

”Ai fost înșelată?”

”Da.”

”Dumnezeule! Nigerieni?”

”De fapt nu sunt sigură. Îți mulțumesc că m-ai ascultat.”

”Sper că nu ai pierdut mulți bani?”

”O, mi-am dat seama la un moment dat, nu am pierdut bani. Dar am pierdut emoțional.”

”Îmi pare rău de asta. Măcar acum ești   bine.”

”A, nu e cazul, ți-am spus că mi-a schimbat viața. Și nu în rău. Vezi tu, eram într-o depresie după moartea soțului meu.”

” ”O, vrei să spui că totul a mers bine până la urmă?”

”Bine, acum sunt într-o altă depresie.”

”O!”

”Doar că atunci mă simțeam moartă, acum simt că trăiesc.”

”Hmmm. Îmi pare atât de rău.”

”Nu știu, încă sunt sub această influență, nu pot trage o concluzie. Dar cred că totul se întâmplă dintr-un motiv pe lumea asta. Iar rezultatul este romanul meu, care acum e rațiunea mea de a trăi. Îl public într-un site la care lucrez.”

”Wao!”

”Am scris 15 capitole. Plângând.”

”Cum pot obține un exemplar?”

”N-am scris un rând din această carte fără să plâng”.

”Ai plâns?”

”Trebuie s-o traduc, e în română. Da, am plâns.”

”Oh.”

”O, îmi pare rău. Poate e prea mult pentru tine.”

”Nu, nu, nu. E ok.”

”Îți mulțumesc. Pentru mine a fost așa de relaxant să vorbesc cu tine.”

”Dar lucrezi la traducere?”

Sunt chiar surprinsă. Pare cu adevărat interesat.

”Dacă vrei, pot să-ți trimit conversația cu el. E în engleză și am folosit-o să scriu până acum. Ca să înțelegi.”

”Ok”.

”Și când voi publica romanul în engleză, vei avea primul exemplar, cu autograf.”

”Wow, mi-ar plăcea. Toate astea pentru mine? Wow, sunt norocos.”

”Haide, Thomas. Acum ești ironic”.

”Bine, dar nu uita ce mi-ai promis. Mi-ar plăcea cu adevărat să-ți citesc romanul.”

”Nu uit niciodată o promisiune.”

Credeți-mă, chiar nu uit.

”Îți mulțumesc că ți-ai găsit timp să stai de vorbă cu mine.”

”Bine, vei vedea cât de proastă poate fi o femeie deșteaptă.”

”Doamne, abia aștept să citesc.”

”Bine. Îți trimit materialul. Așteaptă un minut.”

”Ok.”

I-am trimis materialul. Toată conversația mea cu el. Mă rog, cu cel care, atunci, pentru mine era El.

”Bine, distrează-te. E o convorbire privată, știu, dar tot romanul meu l-am scris pornind de aici – vreau să spun că n-am schimbat un cuvânt, exact așa va fi publicat. Și-am spus asta ca să nu te simți jenat. Și nici eu. Noapte bună, Thomas. Îți mulțumesc încă o dată.”

”O, îți mulțumesc pentru asta. Înțeleg. Îți doresc o noapte bună”.

”Mulțumesc. Și ție la fel.”

După ce i-am dat materialul, parcă mi-a părut rău. Oare va avea răbdare să-l citească? Oare nu era prea intim? Oare mă va mai căuta?

 

 

 

Femei de 10 pe Facebook