banner tex carrefour
Ea și El Însemnările unui bărbat însurat

Veliko Tărnovo de o zi

Pentru Bulgaria și oamenii ei am avut întotdeauna simpatie și un soi de recunoștință așa cum, cred, ar trebui să aibă toți sudiștii trecuți de 40 de ani, așa cum sunt eu. În adolescență, când eram obligat să trăiesc aici vremuri demente, iar la TVR nu te puteai uita din cauză de Ceaușescu și soția, la televiziunea bulgară se dădea muzică – megaconcertul Live Aid, un pic din concertul Queen la Budapesta și fragmente din festivalul de la Dortmund, ca să nu mai zic de muzicienii lor pop, rock sau de ușoară, puteam să văd filme bune (celebra serie de sâmbătă seara, Studio X) și competiții sportive la zi. De aceea am zis da, fără să clipesc, la ideea de a da o fugă de-o zi până în Veliko Tărnovo.

Drumul de 170 de km e fără probleme, se parcurge în câteva ore – se lucrează pe pod, la dus am stat o oră în coloană, la venire nu am oprit nicio secundă, e după cum ți-e norocul – cu sate puține, cu oameni și mai puțini, nimeni la porți, pe câmp sau la birt, e numai câmp cât vezi cu coada ochiului. Case cu garduri solide nu înalte, piatră peste piatră, îți dau impresia de forță, impun fără să strige. Intru cu 70 în localități fără indicatoare rutiere, nu știu cu ce viteză pot circula, ce am și ce n-am voie să fac, pe tăblițe văd doar numele scris în alfabet chirilic și latin.

La radio, pe ”FM+” se cântă anglo-saxon, cu hiturile momentului în playlist. Mersi, asta am și acasă. Vreau să intru în stare. Schimb. Găsesc unul cu muzică 100% din Balcani,  sârbește, grecește, bulgărește, cu trecere rapidă de la o dispoziție la alta, acum o horă și imediat după, fără jingle, o melodie în care el o sună pe ea și îi cântă la telefon, îi spune că a greșit, că n-o să mai facă niciodată, că altfel ar arăta lumea dacă i-ar da o șansă. Îi zice că o iubește mai ales la refren, că e mai des. La final ea îi închide telefonul. Urmează jingle-ul. Radioul se numește ”Veronica”.

Am sosit. Hotelul e nepretențios, cu camere mici dar curate, așezat pe o străduță, în fața unui parc. Veliko Tărnovo miroase amețitor, dulce și persistent a tei, parcă și aerul e galben-pal; oare poetul lor național,  Hristo Botev a scris vreun rând despre asta?

O luăm pe jos pe străzile în pantă spre Centrul Vechi – magazine cu antichități, cu oale de lut, icoane pe sticlă, cu pisoi, măgăruși, căței manufacturați din lemn, un mare shop de vinuri, ”Bulgaria – țara rozelor” ,  o plăcintărie cu poze-n vitrină, macrameuri, ghemuri de lână cu ochi devenite oi cu magnet de pus pe frigider. Nu cumpăr nimic. Trec și privesc, îmi e de ajuns. Negustorii lor nu au nimic din îndrăzneala comercianților turci sau din apatia alor noștri. Mi se face foame și vreau să plecăm – în drumul spre mașină remarc casele restaurate cu mult bun gust, cu balconașe din lemn de nuc și ziduri de piatră crem. Sunt și clădiri în paragină, dar geamurile sunt nesparte iar ramele de fier, deși ruginite, sunt acolo, la locul lor. Nu văd urme de bestialitate sau vandalism; casele sunt lăsate să moară de bătrânețe, nu sunt batjocorite.

Ajungem in Arbanasi, la 5 kilometri de Veliko Tărnovo, un sat ca o rezervație naturală, simplu, armonios în toate cele, de o frumusețe care amuțește. Hanurile și casele de piatră sunt ca-n povești, fortărețele, bisericile seculare, toate sunt așezate parcă cu mâna într-un mediu impecabil de curat, verde, liniștitor. Nu știu ce fel de oameni trăiesc acolo de păstrează suspendat în timp un astfel de loc, tot așa cum nu îmi pot imagina ce e în sufletul cuiva care se naște și copilărește acolo și care, odată cu maturitatea e nevoit să plece la studii sau la muncă în altă parte, lăsând Paradisul în urma lui… Obișnuit cu puii grill, gălețile de plastic și tricourile date ca mită electorală în țara mea, îmi e imposibil să cred ca Arbanasi are un primar om – mai degrabă aici un sfânt umblă cu ștampila primăriei.

Am mâncat bine în curtea generoasă a unui han, la umbra făcută de un nuc în adierea unui vânticel cald, de vară tânără. O supă de pui, două lipii de casă, brânză și roșii, un platou cu coaste de porc la grătar și trei chiftele mari, două ape minerale, un cafe frappé și un pahar de vin roșu, de-al casei, totul în 40 de leva. Adică două persoane în mai puțin de o sută de lei… Am plecat știind că am să revin acolo cândva, în vara asta.

”Costă biletul șase leva. Orarul e până la șapte. La șapte se închide” casiera între două vârste vorbește românește stâlcit dar înțeleg ce spune. E șase, îi răspund, credeți că n-am timp să vizitez într-o oră? Râde. Repet întrebarea. Râde iar. Mă ajut de mâini și desenez în aer un ceas, ora șase, două degete ca două picioare care urcă un deal, fac o limbă care iese de oboseală și o casă cu o cruce pe acoperiș. E și mai amuzată. Mă privește fix, ca omul rămas în pană. E clar, singurele propoziții pe care le știe în românește sunt cele pe care mi le-a zis. Atât și nimic mai mult… Râd și eu. ”Vasil Naidenov mai cântă?” Face ochii mari, e surprinsă. ”Singer, singer” zice. ”Dar Rositsa Kirilova ce mai face?” o întreb. ”Rositsa Kirilova, singer, singer”… Iau biletul și o las entuziasmată în ghereta de lemn de la piciorul podului gândindu-mă că, acasă, o să le spună alor ei de un român care știa de muzica ușoară  bulgărească de acum 30 de ani. Cool…

Intru în cetate și urc dealul către impunătoarea și mândra Biserică Tsarevets. Nu văd niciun ghid. Ca să pricepi ce vezi trebuie să știi dinainte câte ceva iar eu nu știam decât o vorbă de-a lor care zice că pentru a le înțelege istoria și trecutul ”tragic” – chiar asta e formularea – trebuie să vizitezi Cetatea și Biserica Tsarevets. Habar n-aveam nici că drumul până sus e pe piatră dură, neșlefuită, cu colți, denivelată. Dacă nu ai încălțăminte comodă, gen teniși sau boat shoes, nu crocs sau săndăluțe, renunță cât mai ai timp.

Odată ajuns, îmi trag sufletul, mă închin și intru în Biserică. Sunt contrariat… Nu există altar. Nici catapeteasmă. Nici lumânări nu sunt… Iar pictura nu e cea clasică, cu figuri lungi de sfinți cu ten gălbui și cape roșii. Pe pereți sunt zugravite scene în tușe groase, e plin de negru și de gri, scene cu viteji sau robi cu tenuri măslinii și figuri osoase, proeminente – e ca pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu sau ca desenele expuse pe Magheru, la Galeria Fondului Plastic, la mijlocul anilor 80. Nu semănă cu nimic din ce știam sau din ce mă așteptam să văd. Ies impresionat de măreția locului dar fără să fi primit vreo vibrație, fără să mă fi simțit pătruns, fără emoție.

Seara, toropit de căldura, drumurile și experiențele de peste zi, deschid un vin rozé care îmi aburește paharul. Mă las în voia lui. Dincolo de mine e Veliko Tărnovo cu liniștea și mirosul de tei, cu frumusețea lui autentică de oraș de provincie. благодаря!
 

Femei de 10 pe Facebook