banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Vârsta la care toti mi se păreau moși

Nu mi s-a-ntâmplat numai mie.
Când eram mică-mică și mă uitam la clanțe de jos în sus, atunci când auzeam că cineva are 18 ani, mă uitam la respectivul ca la un moș.
Apoi am fost adolescentă. Lumea era a mea și mă aștepta o viață lungă, plină de neprevăzut și prin asta extrem de incitantă. Aveam mulți prieteni, iar toți ceilalți, ce depășeau 30 de ani, ni se păreau deja “terminați”. Important era segmentul din care făceam parte, generația mea, cei alături de care urma să fabricăm Viitorul.
Am făcut și eu 30 și deodată vârsta asta nu mi s-a mai părut atât de neprietenoasă. Căci, zău, nu mă simțeam deloc terminată. Aveam familie, casă, copil, serviciu stabil, o multime de vise împlinite și destule altele năruite. Mai aveam insă atâtea de făcut, mă simteam în plină forță și asteptam să mi se aștearnă în față munții pe care să-i urc, rând pe rând, în pasul ștrengarului. Chiar și morile de vânt le așteptam, să mă lupt cu ele. La acei 30 de ani, cand auzeam că cineva, din cunoștințele mele, a împlinit 50, o clasam, mental, în categoria celor care “nu mai contează”. Zâmbeam ironic, pe sub… ochelarii de soare, când vedeam inși trecuți de 50, îndrăgostindu-se! Ce ridicol! – îmi spuneam, continuând să iubesc pe rupte, cu toată legitimitatea pe care mi-o oferea, încă, vârsta din buletin.
Am ajuns eu însămi la 50 și nu am deloc sentimentul că nu ar trebui să mai contez. Dimpotrivă. Anii mi-au adus înțelepciune, experiență, poate pe undeva și o prudență păguboasă, la pachet. Îi privesc însă cu drag pe cei ce vin din urmă ( la naiba, doar am copii de vârsta lor!) deși știu că, în sinea lor, unii mă consideră ca fiind un om care “nu mai contează”. Ăsta e mersul lucrurilor, se pare. Nu putem însă unii fără alții. Pentru că noi STIM, iar ei POT. Foarte rar se amestecă cele două..
De aici, de la înălțimea amețitoare a deceniului 5, îi privesc pe septuagenari. Cu compătimire, uneori cu milă. Pe principiul “ce ție nu-ti place, altuia nu-i face”, mă tem însă să-i mai numesc “ expirați”. Unii dintre ei sunt mai verzi decât cei de 20 de ani. Au o poftă de viață de invidiat, au încă multe de spus, deși nu-i prea mai ascultă nimeni. Pentru că mai toți cei “tinerei” gândesc după un șablon, considerându-i pe vârstnicii de 70 ieșiti din garanție, inutili, expirați.
Sunt sigură că, la rândul lor, și multi dintre acești septuagenari se simt încă tineri și că-i privesc pe octogenari și nonagenari cu compătimire. Că sunt în continuare gata să urce , și ei, dacă nu neapărat munți, măcar movile. Că vor să fie de folos și nu înțeleg de ce sunt respinși tocmai de generațiile cărora le-au dat viață. Dreptul de a fi folositor nu ți-l poate lua nimeni, nici măcar în numele anului de naștere din CNP.
….Și uite-așa, privind către cei mult mai vârstnici decât noi, ne simțim în continuare tineri și “valabili” Și asta până când stocul celor “mai vârstnici decât noi” se va epuiza…
Iar cei care ne privesc chiorâș, din țarcul “vârstelor confortabile” uită, de fapt, că “traseul” de mai sus este obligatoriu, că nu există rute ocolitoare și că toți, mai devreme sau mai târziu, vor rula pe el..
Iar eu, personal, sper să ajung la vârsta la care, privind înapoi, peste umăr, să descopăr 100 de ani trăiți frumos!
….ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Femei de 10 pe Facebook