Valentina Pelinel: „Nu toți ne găsim jumătatea din prima”

– Povestește-mi despre micuța Valentina, cea care se juca cu păpusile! Cum era, la ce visa?
– Micuța Valentina a fost un copil emotiv, rușinos, sărac, dar…. așa cum o știți și pe Valentina mare, era zâmbitoare, pentru că Dumnezeu a avut grijă să îi dea o interminabilă „cantitate” de optimism, „bagaj” cu care a călătorit prin lume și care o însoțește mereu.
Încerc, cu ajutorul amintirilor, să mă poziționez în afara tabloului trecutului și să o descriu cu acuratețe pe micuța Valentina.
Trăia într-o familie simplă, în Balta Albă și mai apoi în Militari, lângă câmp. 🙂 Visa la păpuși și își dorea o surioară, fapt pentru care punea zahăr la geam, că să vina barza. 🙂 Si barza i- a adus o surioară când avea 6 ani și jumătate, dar păpuși Barbie… nu.
Nici o problemă, și- a cumpărat păpuși când a crescut mai mare, din banii câștigați de ea, și are și acum o colecție de păpuși de porțelan, care o fac să zâmbească când e supărată.
Micuța Valentina a mâncat ani la rând pâine prăjită pe un reșou cu unt la micul dejun, alteori cu gem sau doar zahăr. Dar asta a călit-o și a învățat-o ca întotdeauna să aprecieze viața, banul, să fie econoamă și organizată, să muncească; dar… nu uită de unde a plecat!
A visat întotdeauna să devină model internațional și s-a imaginat în acea postură; și visul s-a realizat, pentru că legea atracției guvernează Universul. E acea lege pe care nu o poate schimba nimeni.
Micuța Valentina era competitivă și ambițioasă de mică! Când ne jucam de-a profesoara, nu accepta rolul de elev și când ne jucam de-a doctorul, nu accepta rolul de pacient. 🙂 Juca badminton, elasticul și șotronul și îi plăcea să câștige. Croia hăinuțe pentru păpuși, desena, făcea curat în casă până veneau părinții de la lucru, făcea piața cu cheia de gât și… zâmbea mereu:)

– Zâmbetul tău frumos face parte din ADN? Vorbește-mi despre părintii tăi. Sunt curioasă cum sunt cei care au dat naștere uneia dintre cele mai fumoase femei ale lumii?
– Părinții mei, 2 oameni înalți, frumoși, care nu treceau neobservați împreună, dar nici separat.
Mama: o fire foarte sensibilă, caldă, generoasă și foarte muncitoare; a muncit de la 16 ani (istoria se repetă, că și eu muncesc de la 15 ani) ca tehnician proiectant; muncea la serviciu și își aducea lucrări și acasă, ca să ne putem descurca cu banii (bucuria mea erau sulurile de calc pe care le aducea acasă, pe care le foloseam să învăț să desenez; când mama termina „porția”de calc la care putea renunța pentru mine, descurcăreață de mică, ungeam coli de hârtie cu ulei și îmi făceam singură un fel de hârtie de calc. 🙂
Blondă, cu ochi albaștrii, mama a fost întotdeauna cochetă. Mi-o amintesc în bucătărie, când gătea, că se „mâzgălea” cu tot felul de fructe și alimente pasate pe față, își făcea măști și nu ieșea din casă nici să ducă gunoiul fără dungă de tuș la ochi de care, recunosc, nici eu nu mă lipsesc foarte des. 🙂
Tata: un bărbat superb, o fire libertină, partenerul meu de macao și tabinet în weekend. De multe ori renunțam la joacă cu copiii că să mă joc cu el, pentru că îi făcea plăcere, făcea glume, râdeam și… să nu uit, ne trișam sau, mai

bine spus, ne lăsam trișați unul de altul. Spunea mereu că are o bâtă pregătită pentru când mă fac mai mare și se va face coadă de băieți la ușă, era tare haios.
Îi plăcea să mă tachineze, că eram înaltă și foarte slabă, mă striga „Olive”prin casă și dacă mă enervam, îl bufnea râsul; el, de altfel, tot înalt și slab era, brunet cu ochi negri. Avea, cum se spune,”caterincă”. Era gestionar și, la acea vreme, era ceva să poți să mănânci carne și mezeluri, care se dădeau cu rație și pentru care stăteai la cozi interminabile.
Îmi amintesc și acum că am intrat o data în bucătărie și era un pește imens care zăcea pe linoleu și el mi a spus: „uite, pentru tine, scoate-i ochii, rupe-i coada, fă-i ce vrei, pentru tine l- am adus”.
A fost frumos… dar a plecat prea devreme dintre noi. 🙁
Un om puternic în aparență, dar foarte sensibil (plângea la filme, plângea când auzea anumite melodii și a plâns în hohote, dar nu în fața mea, când am plecat în prima și singura mea excursie de 3 zile la Bușteni, la Vila Fraga).
Deloc bolnăvicios de felul lui, tata a căzut brusc la pat la începutul anului 1996 și în aprilie, cu câteva zile înainte de ziua lui, în preajma Paștelui, s- a stins.
Poate din punctul de vedere al mamei nu a fost cel mai bun bărbat, însă pentru mine a fost și va rămâne un tată bun, cum e normal.
De ziua lui, pe 27 aprilie 1996, când ar fi împlinit 46 de ani, am câștigat Top Model România și așa a început incursiunea mea în lumea modei, la care visasem de mică. Aveam 15 ani și jumătate și a trebuit să trec printr-0 furtună de bârfe ale celor care șușoteau pe la colțuri că o fată crescută fără tată nu va ajunge bine. Viața însă a avut grijă ca lucrurile să se întâmple în favoarea mea și să îmi fie bine, să fac ce îmi place și să mi se împlinească, mai devreme sau mai târziu, ușor sau greu, cam toate dorințele. Și când ceva nu se împlinește după dorința ta, înseamnă că Dumnezeu te-a ferit de ceva sau cineva.

Consider că tata m-a sprijinit în tot ceea ce am întreprins, de acolo de sus, pentru că nu e întâmplător că am câștigat primul meu concurs de frumusețe chiar de ziua lui. Când am ajuns acasă cu premiul am găsit-o pe mama (nu avusese bani de bilet ca să fie prezentă în sala unde se desfășura concursul) cu candela aprinsă, se ruga… la Dumnezeu și la tata: „ai câștigat, mamă, și tu ceva? Că m-am rugat să nu vi dezamăgită acasă, că la cât ești de ambițioasă și cât îți dorești de mult să fi manechin, nu știu cum ai fi trecut peste o înfrângere”. M-am uitat la ea, femeia îndurerată de pierderea soțului, care i-a permis fiicei să între într-o lume destul de periculoasă fără să comenteze și fără să poată să o ajute în vreun fel sau să o protejeze, dar a trecut peste asta și a lăsat un vis să fie îndeplinit. I-am spus atunci: „ridică-te în picioare, am câștigat concursul. Dumnezeu și tata ți-au ascultat ruga. L-am pierdut pe tata din lumea asta, dar e lângă noi și uite că mă susține”.
Și au urmat multe concursuri de frumusețe câștigate, atât în țară, cât și în străinătate, prezentări de modă (joia, dragă Marina, ne întâlneam la „Ceaiul de la ora 5”, emisiunea ta, îți amintești?), ca mai apoi, drumurile să mă ducă la New York, orașul care nu doarme niciodată.
Și New York a devenit a doua mea casă.

– Să ne întoarcem la prima! La perioada când erai școlăriță. De regulă, fetelor frumoase nu prea le stă gândul la carte. Te-ai înscris în această regulă?
– Am fost întotdeauna o fire ambițioasă și nu mi-a displăcut școala. Am fost mereu printre elevii buni ai clasei, am purtat cu mândrie șnurul roșu și m- am împrietenit cu cea mai bună elevă a clasei, Rodica. Mi-a devenit în timp cea mai bună prietenă. Asta pentru că îmi plac oamenii mai deștepți că mine, de la care să am ce să învăț. Nu mă frustrează cei care sunt mai buni ca mine, ci dimpotrivă, mă atrag.
Când Rodica s-a decis să dea examen de admitere la Colegiul Național Sfântul Sava, un colegiu cu istorie unde erai admis cu note foarte mari, nici nu am stat pe gânduri și le-am spus alor mei că o voi urma. Mama mi-a spus atunci că nu mă sfătuiește să optez pentru acest liceu, pentru că ea nu are bani de mediattii și nu am cum să fiu competitivă cu alți copii care își permiteau să angajeze profesori în particular; mi-a spus că cel mai probabil nu voi fi admisă și voi sta un an acasă.
I-am spus atunci că este singurul liceu unde vreau să învăț și că stau oricâți ani trebuie acasă, dar tot acolo și numai acolo vreau să dau examen și să fiu alături de Rodica.
Au urmat nopți albe de studiu, „cerșit” de rechizite Rodicai, la care mai și mâncam uneori și… surpriză… am luat cea mai mare notă din școala mea la limba română, 9.40 (că 10 nu se dădea la Sava) și 7 la matematică; media mi-a fost suficientă să fiu admisă 😀 iuhuuuu m-a salvat româna; că geometria mă chinuia, nu vedeam în spațiu, și matematica nu îmi plăcea, cu toate că aveam un profesor foarte bun și la calcule mă pricep foarte bine și acum. 🙂
Și iată-mă din nou în aceeași bancă cu Rodica, la liceul Sfântul Sava. Nu mi-a fost ușor pentru că eu și munceam, la Casa de Modă Venus (programul era cam așa: dimineață mergeam la probe de haine și repetiții la Casa de Modă Venus, de la 12.40 începea programul la liceu până pe la 19, după care urma un drum de o oră și jumătate că să ajung acasă și să îmi fac lecțiile).
Am avut profesori buni și înțelegători și am reușit să și muncesc. În weekend mai plecam prin țară la prezentări de modă. Nu a fost ușor,dar ce frumos a fost! Cum se făcea moda atunci nu se compară cu ce se întâmplă acum.

– La modul pozitiv sau negativ?
– Păi, judecă și tu: ne machiam și ne coafam singure, veneam cu ciorapi și pantofi de acasă și nu te ajuta nimeni la schimbatul ținutelor în prezentări. A fost, insă, o lecție bună pentru că atunci când am ajuns la New York, totul mi s-a părut simplu și eram renumită ca una dintre cele mai descurcărețe manechine (când erau mai multe ținute de prezentat, eu le primeam, pentru că aveam dexteritate, eram rapidă).
Și uite așa, am avut ocazia să lucrez cu manechine celebre precum Naomi Campbell, Gisele Bundchen, Adriana Lima, Carolina Kurkova… să fiu pozată de unii dintre cei mai cunoscuți fotografi din lume precum Patrick Demarchelier și Antoine Verglas… să fiu imagine pentru branduri celebre la nivel mondial (Bulova, Epson, Avon, Sketchers, Steven Madden, Neutrogena…) și să prezint colecții ale marilor designeri (Armani, Versace, Vera Wang, Lolita Lempicka, Castelbajac, Oscar de la Renta…).
Am apărut în majoritatea cataloagelor marilor „department stores” precum Macys, Saks, Jc Penney, Bonton, Filenes Target… etc. (posterele de 50 m din times Square), pentru aproape toți designerii de rochii de mireasă din SUA (am reviste de mirese în care apar în zeci de pagini pentru 3-4 branduri diferite) și da, am pozat foarte mult și lenjerie.
Am filmat reclame TV alături de Carmen Electra și Willie Nelson.

– Știi, Valentina, chiar sunt mandră că ai dus frumusețea românească atât de sus! Cine a fost, de fapt, prima persoană care ți-a spus că ești frumoasă?
– Părinții. Au fost primele persoane care mi-au spus că sunt frumoasă.

– Și când s-a transformat frumusețea ta într-un „job”? Care a fost primul tău contact cu „industria frumuseții”?
– Bill Blass, un cunoscut designer american, a fost cel care mi-a oferit primul job la New York. Am început prin a fi modelul de casă (ceea ce ei numesc showroom). Mai târziu, înainte să moară, a decis să îmi ofere mie șansa să îi fac campania de promovare a brandului, devenind astfel primul manechin din pozele de campanie care nu era celebru la nivel mondial.
Dumnezeu să îl ierte! M-a ajutat mult șansa oferită, pentru că începutul e greu și mai apoi și alți designeri și branduri celebre și-au îndreptat atenția către mine.

-Ce anume au remarcat la tine „specialiștii? Tu, personal, ai fost constientă de frumusețea ta?
-Eu sunt o fire veselă, ambițioasă și muncitoare. Primul considerent în fața unui designer de casting este, evident, aspectul fizic al modelului; apoi porți o discuție și dacă ești angajată, apoi totul depinde numai de tine să îți faci treaba; în cazul meu, a contat seriozitatea, pentru că întotdeauna am ajuns mai devreme la lucru, eram binedispusă și întotdeauna echipele cu care lucram îmi spuneau că e o binecuvântare să lucreze cu mine și, la final, ca orice client, analizează rezultatul unei ședințe foto, în functie de feedback.
Eu zic că mi-am făcut bine treaba și am știut să fiu orice personaj mi s-a cerut, în funcție de produsul care trebuia promovat și dovadă stau veniturile pe care le-am generat de-a lungul anilor, taxele și impozitele pe care le-am achitat statului american de-a lungul desfășurării carierei mele.
Cu toate acestea, sunt personaje care se întreabă ce a făcut Pelinel la viața ei, asta pentru că nu sunt o fire lăudăroasă; există poze, există acte, deci dovezi clare că am avut succes la nivel internațional, am câștigat bani încă de la 15 ani și asta nu poate să șteargă sau să schimbe sau să conteste cineva.

– Ai adus vorba de bani. Care a fost primul tău contract „internațional”?
– Unul dintre primele contracte internaționale a fost cu firma de cosmetice Avon. Am pozat pentru cataloagele lor, pentru broșuri și am filmat și 2 reclame televizate, una pt un ruj și alta pentru o cremă anticelulitică. Reclamele au fost difuzate în toată lumea, inclusiv în România.

– Mda… Acum lumea pare să fi uitat. Dar de fapt, știi și tu: lumea e rea, și mai ales invidioasă. Insă… știi cum se spune: câinii latră, caravana trece! Iar a ta a ajuns foarte „sus”! Vorbește-ne puțin despre momentele de vârf ale carierei tale de model.
– Aș asocia momentul de vârf al carierei mele cu perioada când am avut cele mai multe job uri și categoric am înregistrat cele mai mari câștiguri. Aveam deja mulți clienți stabili, nu prea mai mergeam la castinguri pentru a câștiga clienți noi și lucram aproape în fiecare zi. De cele mai multe ori ședințele foto nu aveau loc în New York și avionul era cel mai des folosită metodă de transport.
Mi-am încheiat cariera la New York cu o reclamă pentru department store-ul Target și ați văzut acele postere de zeci de metri din Times Square. Zâmbind de pe acele panouri, mi-am luat adio de la New York și am revenit în țară, pentru a pune viața personală pe primul loc.
Am părăsit New York ul în plină glorie, cu zâmbetul pe buze, fără regrete și i-am păstrat un loc în suflet orașului unde mi s-au întâmplat atât de multe lucruri frumoase. Rămâne unul din orașele mele preferate, unde am prieteni foarte buni, orașul unde m-am maturizat, mi-am împlinit visul de a face carieră în modeling și unde am avut oportunitatea să îmi câștig independența financiară.
Mulțumesc, New York! Pentru primirea călduroasă, găzduire, șanse și prietenii care sunt oricând acolo pentru mine.

– Este viața unui model de top -așa cum ești tu- atât de strălucitoare, precum se vede ea din afară? Numește-mi momente prin care nu ai dori să mai treci.
– E o lume strălucitoare din afară, dar să nu uităm că acolo unde sunt multe fete frumoase, sunt și tentații, oameni cu intenții mai puțin bune, competiție.
Am văzut atât de multe fete frumoase, care au rămas cu nimic!!! Trist!!!! Erau vrăjite de lumina reflectoarelor, de bani, de oamenii puternici cu care te întâlnești, de celebrități și le lua valul; ajungeau să se drogheze ,să iasă mult seara în cluburi și astfel să uite pentru ce erau acolo,să uite ce înseamnă meseria de model la nivel internațional și ,la final ,erau trimise înapoi în țările de unde au venit, pentru că nu aveau cereri de lucru de la clienți, nu erau, ca să spun așa, „productive”.
Dacă îți pierzi capul și crezi că ești buricul pământului doar pentru că ești frumoasă, ești pe un drum greșit, al pierzaniei. Ideea e să rămâi cu ceva, nu doar cu poze și amintiri.
Meseria aceasta este luată în serios în străinătate, din care poți să faci bani; doar că, spre deosebire de multe alte meserii, vârsta și aspectul fizic sunt criteriile de bază și… timpul trece.
Nopți pierdute, alimentație haotică și lipsa de mișcare, se citesc pe chipul și trupul tău, indferent cât de tânără ești.

– Voi, fetele acelea care defilați pe podium, aveați și „naționalitate”, sau erați, pur și simplu, niște fete frumoase, care prezintă pentru o celebră casă de modă? Știa lumea că ești romancă? Era un atu sau o piedică?
– Realitatea este că faptul că sunt româncă, m-a încurcat un pic în primii ani de carieră, pentru că aveam nevoie de acceptul mamei pentru obținerea vizelor de călătorie,pentru diverse proiecte și procedura dură ceva,iar mulți clienți nu erau dispuși să aștepte să îți obții actele necesare.
Au fost și situații în care pur și simplu  faptul că aveai nevoie de vize pentru anumite țări,era un impediment și preferau să angajeze modele care nu aveau această”problemă”.
După ceva ani de muncă și plătit taxe și impozite,am reușit să obțin cardul de rezidență; Multe scrisori de recomandare de la clienți,un studiu atent asupra proiectelor realizate și dovezi care să ateste că sunt „utilă” statului american au fost criteriile în baza cărora am obținut rezidența permanentă.

– Care sunt cele mai plăcute amintiri din cariera ta de model?
Am multe amintiri frumoase din cariera de model. Am avut ocazia să călătoresc în multe locuri frumoase din lume, să cunosc vedete internaționale, dar mai presus de orice este satisfacția (și o am și acum când mă uit la poze). Când deschideam o revistă, un catalog sau televizorul și… surpriză… proiectele mele, eram eu….Valentina Pelinel.  🙂

– Ei, iată, de aici vin și invidiile… Dar bănuiesc că există și o „dark side” a acestei povești frumoase. Ce restricții presupunea poziția ta? … Să vă indrăgostiti aveați voie?
– Nu aveai restricții în ceea ce privește viața personală, ci restricțiile cumva trebuia să ți le impui tu. Atâta timp cât arătai fresh, erai în formă și îți făceai treaba, contractele nu încetau să curgă și pe nimeni nu interesa viața ta persoanala.

– Câte declarații de dragoste/cereri în căsătorie ai primit, în toți acești ani?
– Declarațiile de dragoste și cererile în căsătorie pe care le-am primit sunt de domeniul trecutului. 🙂 Acum trăiesc în prezent și proiectez un viitor liniștit, frumos. Acum, că vine și bebeluș poznaș, sunt o femeie împlinită și matură.
De abia aștept să fiu mamă!

– Da, e o perioadă extraordinară, dar în care ai nevoie de multă liniște… În ce fel te-a afectat zbuciumata perioadă anterioară? Cum faci fată dezamăgirilor? Cum te lupți cu opinia publică, care, se știe, este inclinată spre a judeca, înainte de a cerceta să vadă dedesubturile unor situații? Crede-mă, știu bine ce vorbesc!
– Nu mă lupt cu opinia publică, pentru că, în general, eu nu mă lupt cu nimeni. Singura mea luptă e cu mine însămi, în sensul constructiv, benefic. Fiecare om are povestea lui și evident că, de cele mai multe ori, aparențele înșeală. Dar nu am fost niciodată tipul de persoană care simte nevoia să se justifice, uneori nici măcar să se apere, pentru că sunt foarte sigură pe mine și îmi creez propriul univers, unde e bine.
Faptul că am rămas însărcinată când mi-am dorit, într-un cadru mai mult sau mai puțin atipic (depinde de mentalitate), pe mine m-a făcut foarte puternică și fericită.
Nu sunt singură și nu voi mai fi niciodată, pentru că acum, bebeluș poznaș e cu mine și simt că mă sprijină, comunică cum poate cu mine; iar eu vorbesc non-stop cu el, ca și cu un om matur, ca celui mai de preț confident, în afară de Dumnezeu.
Lucrurile se vor lămuri în timp, că adevărul iese mereu la iveală și eu sunt o persoană asumată. În loc să arunc cu noroi în oameni, să judec și să mă cred atotstiutoare, eu am preferat să îmi canalizez energia constructiv și mi-am dezvoltat foarte bine sistemul de autocontrol și autoparare.
Adevărul suprem despre viața mea nu îl deține nimeni, pentru că ce simt și ce trăiesc, ce îmi doresc cu adevărat și ce gândesc, știu doar eu.
Așa că… Zâmbesc!!!!:)))))) De ce? Pentru că viața, cu bune și cu rele, cu provocări și cu satisfacții, cu suișuri și coborâșuri, lecții date sau primite, e atât de frumoasă!!!!!
Și să dai viață e, cu atât mai mult, o binecuvântare!

– Apropo, cum te-a transformat sarcina? (nu mă refer la kiologramele sau centimetrii în plus!?)
– Sarcina m-a maturizat, m-a împlinit ca femeie și m-a făcut mai puternică. Centrul Universului MEU e bebeluș poznaș și pentru el, trebuie să învăț să fiu mai bună, mai înțelegătoare, mai responsabilă, pentru că e un suflet care depinde de mine. El e comoara mea și nimic din ce am realizat până acum nu poate să se compare cu ceea ce simt acum; și e doar inceputul… Fiecare lovitură din burtică îmi trezește emoții, mă face să mă simt femeie.
Îl ador, îl iubesc atât de tare și mă rog mereu să vină pe lume sănătos. El este esența vieții mele și sper să fiu o mamă bună.

– Cum te știu, vei fi una chiar foarte bună! Abia aștept să-ți iau un nou interviu, pt categoria „Copii” a site-ului nostru! … Te-aș întreba, în final, cum te transformă dragostea?
– „Acolo unde este dragoste, este viață.” spunea Mahatma Gandhi.
Iubirea e totul, sursa supremă de putere, încredere, zâmbete și satisfacții. De multe ori, o dragoste mare implică și riscuri mari; însă cine nu riscă, nu câștigă.
Dragostea te face mai bun, mai înțelegător, profund, te maturizează și îți dă satisfacții, indiferent de conjunctură. Iubirea topește tipare, ignoră prejudecăți, elimină frica și hrănește sufletul și inima celui care iubește. Sunt forme diferite de iubire, față de mamă, față de natură, față de partenerul de viața și…față de pruncul care se naște din tine, e iubirea supremă. Asta dacă știi să iubești, pentru că, din păcate, mulți oameni nu știu să iubească în profunzime și confundă iubirea cu obsesia, posesivitatea, obișnuința. Nu e ușor să iubești cu adevărat, poate să fie foarte greu, dar, deopotrivă, e cel mai frumos. E adrenalină pură! Cum iubești, așa vei fi iubit.

– Ei, uite că mai adaug o întrebare! Cum arată bărbatul langă care ți-ar plăcea să imbătranesti?
– Dacă în copilărie visezi la prințul frumos care vine pe calul alb, o dată cu trecerea anilor, maturitatea și experiența de viață își pun amprenta asupra viziunii despre bărbatul ideal. Acceptând că nimeni nu e perfect și că nu vei găsi bărbatul pe care îl desenezi a fi exact cum ți-l dorești și înțelegi ideea de compromis în cuplu… Pentru mine, între partenerii de viață trebuie să existe comunicare, înțelegere și respect. Aaa, evident că trebuie să există și iubire și atracție, dar, se întâmplă ca în timp, descoperind o persoană, să o iubești din ce în ce mai mult, profund, cu adevărat. Insă, așa cum se intamplă de multe ori, iubirea te „lovește” și nu mai iei în considerare „condițiile” pe care le vroiai îndeplinite de către cel de care te îndrăgosteați sau care ți-a stârnit fluturașii din stomac . În concluzie, SIMȚI, trăiești și….accepți că nu toți ne găsim jumătatea din prima.