Urlând, ca din gură de șarpe, pe masa de nașteri…

După 20 de ani, ca în Dumas, când mușchetarii copilăriei noastre se întâlneau din nou, mă întâlnesc la rându-mi cu amintirile mele… Și constat că, în fiecare din acești 20 de ani, în fiecare dimineață de 7 mai, la ora 5 ( să fie predestinată această oră, pentru mine? ) un freamăt interior începe să mă cutreiere, aparent fără niciun motiv…
Dau ceasul înapoi. ( ce expresie goală de conținut! Cum naiba să dai înapoi ceasul vieții? Poate să -ți dai gândul înapoi, să-ți răscolești amintirile, să resuscitezi momentele de care ți-e dor,cele care ți-au schimbat viața!..)
….E 7 mai 1997. Mă aflu pe o masă de nașteri, în poziția aceea crăcănată pe care noi , femeile, o urâm atât de mult. Urlu. Imi vâr unghiile în carne, ca să nu urlu prea tare : în răstimpuri, îmi amintesc că sunt persoană publică și că lumea – medicul, moașa, femeile de serviciu pe care le simt că-și vâră nasul prin crăpătura de la ușa sălii de nașteri – toți sunt cu ochii pe mine. E o ipostază inedită, în care nu m-au mai văzut, nu-i așa?…Când uit de ei, când mă seceră durerea pământului, când simt cum mă rupe în două, urlu. Cred că și pinguinii de la Polul Nord mă aud, și zebrele din savana africană, și coralii de pe fundul Oceanului Pacific. Medicul Mateescu e singurul care pare a nu mă auzi. Îmi tot repetă, calm, să împing, iar eu tot împing, gândindu-mă o clipă că, cu atâta împins, aș fi putut deja să mut din loc Casa Poporului. Împing și urlu ( ca-n „Moartea caprioarei”: „mănânc și plâng” ) și-mi amintesc ceva hohote de râs ale celor din jur, în momentul în care, cu ultimele puteri, le cer politicos iertare pentru spectacolul gratuit pe care, iată, îl ofer. „stai liniștită, toate fac așa!”- mă liniștește o voce care probabil a însoțit venirea pe lume a unui oraș întreg de copii…

….Îmi țin copilul în brațe și-l privesc lung și încă stingheră : e fecior ( Doamne, cât de mult am vrut să-i fac această bucurie soțului meu! ) și mă întreb tâmp cum o să-i strecor în gurița aceea minusculă sfârcul sânului meu… O clipă îmi pare că nu mai respiră și intru în panică. Apoi îi surprind o mică grimasă pe chipul roșiatic și din nou devin cea mai fericită mamă de pe pământ. Uit până și de durerea aceea usturătoare care zăbovește între picioarele mele, în locul acela din care a început drumul fiului meu prin viață. Din cauza acestei îmi vine să tot umblu până la sfârsitul lumii pe holurile maternității, doar să nu fiu nevoită să mă așez…Până și cea mai confortabilă pernă, adusă de mama de acasă, îmi pare un pumn de cuie revărsate pe patul de spital….Știu, sunt lucruri mult prea intime, despre care nu prea vorbește lumea, deși toate femeile trec prin asta. E clipa lor de glorie, ca mame. Pudibonzii pot să dea „unlike”la rândurile de față, normalii vor înțelege de ce astăzi, la 20 de ani de la ziua când am plâns deopotrivă de durere și de fericire, am simțit nevoia să-mi amintesc.

Astăzi descopăr alături de mine un tânăr care nu mai are aproape nimic din trăsăturile fragmentului de om de odinioară. Când însă îl ating ( ca să-l mai mângâi, pe furiș, lucru care-l scoate din sărite, ca pe orice adolescent viitor bărbat!) mă încearcă același sentiment de Atunci : că e al meu, că e zămislit în mine, că mi-e drag din toți porii lui, și toate celulele ascunse în trupul lui frumos și că nimic din cele ce-am facut pe lumea asta nu se va ridica niciodată la înălțimea lui.
Știu că simțiți la fel și cred că tocmai acest lucru minunat este numitorul comun, care ne unește pe noi, toate mamele din lume!

La mulți ani, Victor!