banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Unde sunt scrisorile de altădată?…

De regulă, cutia mea poștală geme de facturi și pliante publicitare. Nimic nou, nimic spectaculos. Pățiți, cu siguranță,la fel. Zilele trecute însă am descoperit în ea, înghesuită printre plicurile cu expeditori antipatici ce vestesc, de regulă, datoriile mele față de stat sau companii private, un altfel de plic. Purta pe el scrisul tremurat al unei mâini în etate. Fiecare literă era întărită de două ori, cu un stilou cu cerneală spălăcită, diluată pe alocuri de mediile umede cu care, pesemne, intrase în contact pe traseu. Plicul avea tot ce-i trebuia: destinatar, expeditor, timbru, vreo două ștampile. Venea dinspre o mătușă îndepărtată din Ardeal. După ce m-am bucurat, în gând, că respectiva mai trăiește, am constatat o ciudată stare lăuntrică. Demult nu mai ținusem în mână o scrisoare. Nu conținea mare lucru: câteva gânduri de bine, câteva informații despre alte rubedenii (multe dintre ele habar n-aveam cine sunt!), apoi câteva cuvinte de laudă la adresa emisiunilor mele, cu care se mândrea prin sat (!). Finalul îmi adresa o discretă muștruluială. Citez: „colinzi mătăluță toate colțurile lumii, numai pe la noi, nu-ți faci drum!”… Dar, repet, nu atât conținutul scrisorii m-a mișcat, cât mai ales scrisoarea în sine. Obiectul acesta, de care mă dezobișnuisem. Să fi devenit și eu o nostalgică? Începe să-și arate colții vârsta din buletin?

Mi-am amintit brusc de sărbătorile copilăriei și adolescenței mele, marcate de potopul de scrisori și felicitări care inundau cutia noastră poștală. Ce amuzant ar suna acum înscrisul de pe plicurile acelor vremi: „Tovarășului Cornel Almășan”! Hihi! Parcă vorbim de preistorie! Bucuria era însă, îmi amintesc, tare mare, pentru că, mai ales de sărbători, primeam zeci de astfel de epistole din toate colțurile pământului: în pofida restricțiilor vremii, ai mei, și mai apoi și eu, aveam rude și prieteni împrăștiați prin întreaga lume, cu care ne încăpățânam să păstrăm legătura. Depeșele veneau și dinspre est, și dinspre vest, înebunindu-i cu siguranță pe „pândaci” și bătând, de fiecare dată, câte un cui în coșciugul dosarului de jurnalist al tatălui meu. Pe atunci, dacă doreai dosar curat, trebuia să uiți că ai rude în strainătate…
Eu însămi primeam scrisori. Unele veneau, bunăoară, din îndepărtata Siberie, de undeva de foarte aproape de Polul Nord, de unde o pionieră sovietică îmi trimitea constant vești despre notele ei de la școală, despre renii din bătătura casei, ba chiar, la un moment dat, și-un pachet cu o pereche de papuci de casă din blană de ren. Primeam scrisori și din blamatul Occident. Corespondam cu Patsy Welsh, o elevă americană din apropierea lacului Ontario. Îmi trimitea fotografii lângă pomul ei de Crăciun. Pozele făceau a doua zi înconjurul clasei și toți colegii mei, în frunte cu mine, visam la Crăciunuri de poveste, care, pe atunci, aveau la noi consistența unor cai verzi pe pereți…
Până și din îndepărtata Australie ne veneau scrisori, de la familia Tomkins – foști vecini temporari de bloc ai alor mei, prezenți temporar în România, cu ocazia construcției nuștiucărui obiectiv industrial multinațional. Ne scriau frecvent din țara cangurilor, amintindu-și des de prietenia pe care o legaseră cu cosmopoliții mei părinți. Din Australia mi-a și venit, la 14 ani,chiar în ziua când mi-am ridicat buletinul, prima mea pereche de blugi, eveniment de amploare cosmică, în acele vremuri!..
Poposeau, în cutia noastră poștală și o mulțime de scrisori din țară, prin care, cu ocazia diverselor sărbători și aniversări, rude de pe toate crăcile arborelui genealogic revărsau către noi șuvoaie de urări, scrise doct sau analfabet. Le citeam cu drag pe toate, bucuroși că nu ne-au uitat,rușinați că pe unii îi uitaserăm noi.
Acum primesc sms-uri. Și mailuri. Tone. Majoritatea impersonale, întărindu-mi convingerea că nu sunt decât o biată unitate dintr-o turmă de adrese. Sunt și felicitări personalizate – suficiente cât să stau liniștită că există destui oameni pentru care însemn ceva mai mult decât un nume într-o agendă. Scrisorile însă îmi lipsesc al naibii de mult. Oare sunt o nostalgică? Așez, cu grijă, plicul de la mătușa mea pe birou și abia aștept să vină Victor de la Mall, să i-l arăt. Să vadă și fiul meu cum arată o scrisoare!

Femei de 10 pe Facebook