Recunosc, nu sunt psiholog, dar, de mai bine de 50 de ani, sunt femeie. Mai mult decât atât, mă mișc printre femei. Și nu oricum, ci cu ochii căscați și cu urechile pâlnie. Cunosc, așadar, într-o măsură considerabilă, cum gândesc ele, care le sunt judecățile de valoare, mecanismele ce le pun în mișcare gesturile și acțiunile. Am o balanță, zic eu, bine echilibrată, cu care cântăresc și binele și răul din faptele noastre și, fiind un om onest și curajos, sunt gata chiar să admit, în fața unui stadion plin ochi cu bărbați, că deloc puține ne sunt greșelile noastre, ale femeilor, în relația cu ei. În special cu bărbatul „conlocuitor”. Adicătelea, cu cel cu care împărțim aerul de sub acoperiș.
Nu mă suspectați, dragi femei de 10, că aș fi făcut „pact cu diavolul”. Însă „deontologia profesională” ( și mă refer aici la profesia de „femeie”!) mă îndeamnă să continui cu o listă obiectivă a greșelilor pe care le facem noi, femeile, în relația cu ei, bărbații. Este o „listă deschisă”, la care vă invit să cotizați cu propriile păreri.
Greșim, așadar:
- atunci când chiar credem că „te voi iubi întotdeauna” durează mai mult decât o noapte. Un an. Hai, treacă de la mine, doi-trei.
- atunci când suntem sigure că, odată cucerit, e al nostru pe veci. Că, odată cu verigheta, i-am pus căpăstru și ochelari de cal, și că nicio iapă din Univers nu-l poate ademeni în culcușul său
- atunci când avem senzația că pe partenerul nostru îl interesează rochia pe care ne-am cumpărat-o, culoarea nouă a părului, telenovela în vogă sau mașina achiziționată de vecina de peste drum
- atunci când considerăm că partenerul nostru poate fi reeducat și transformat dintr-un bărbat, într-un cârlig de rufe
- atunci când nu contenim a cântări ce am făcut noi, în ziua respectivă, și ce au făcut Ei, balanța înclinând mereu în defavoarea lor
- atunci când le îngrădim, în mod demonstrativ, libertatea, în loc s-o facem delicat și înțelept, astfel încât ei să nici n-o simtă
- atunci când ne iluzionăm că, a le turna plozi înseamnă automat a-i lega de noi pentru vecie
- atunci când nu ne putem abține să nu-i comparăm cu colegul de la birou, cu vecinul de deasupra, cu Fostul, cu Arnold Schwarzenegger sau cu Superman.
- atunci când le anulăm fără tact, uneori cu brutalitate, firavele gesturi de iubire: o floare, o îmbrățișare sau chiar un compliment nevinovat, de genul „Ce bine miroși!” (noi știind foarte bine că mirosul de ceapă prăjită nu va reuși niciodată să-l egaleze pe cel de Dior!)
- atunci când le luăm „în colimator” pe mamele lor; indiferent cât de zgripțuroaică n-ar fi mama unui bărbat, „mama e numai una”, iar între dvs și ea, el o va alege mai mereu pe cea din urmă
- atunci când le încălcăm, cu bună știință, spațiul vital, obligându-i să trăiască mereu după regulile noastre și după programul nostru și închizându-le brutal granițele către zona intimă a fiecăruia, unde simt și ei nevoia să se retragă uneori
- atunci când escaladăm aiurea conflicte rușinos de mărunte, doar pentru că suntem obosite, pentru că „ni s-a părut ceva”, pentru că suntem la ciclu sau pentru că ne apropiem de menopauză.
- atunci când îi considerăm prea fraieri pentru a ne dibui minciunile, refuzând să credem, în naivitatea noastră, că ei, de fapt, „s-au prins” și închid doar ochii la ele, din prea multă dragoste pentru noi
- atunci când doar noi, nu și ei, avem dreptul să fim înțelese, respectate, ajutate, răsfățate, mângâiate și tratate ca și cum am fi unice.
Lista rămâne deschisă, dar îmi permit totuși o concluzie: cel mai mare „delict” pe care-l facem noi, femeile, este acela de a crede că le suntem sortite pentru totdeauna, că nimeni niciodată nu ni-i va putea lua și că oricât de insistent le-am călări noi nervii și răbdările, oricât de tare le-am răni orgoliile și compromite așteptările, ei tot pe perna noastră își vor pune capul…..Și poate că, aparent, lucrurile chiar stau așa. Însă v-ați gândit vreodată la cine visează ei cu adevarat, atunci când stau cu capul pe perna noastră?…
Comentează