banner tex carrefour
Bărbații din viața mea Ea și El

Un Dumnezeu și pentru mine

”Și dacă ți-aș spune că nu cred?”

”Ar trebui să crezi”, mi-a tăiat-o el, scurt, dându-mi de înțeles că în privința asta nu încape nicio discuție.

Știu că nu sunt singura care, hai să nu spun că sunt chiar atee, dar sunt confuză în privința relației cu divinitatea. Așa am fost crescută, așa am fost educată, așa a prevăzut programa școlară de pe vremea mea. Mergeam la biserică în nopțile dinaintea Învierii, de denii, dar nicidecum în scop religios, ci mai mult social. Pentru că mergea toată lumea. Pentru că era distractiv. Pentru că părinții ne lăsau să lipsim de-acasă noaptea doar cu aceste ocazii. În rest, la cununie, botez, înmormântare, parastas. Adică tot evenimente sociale. Mai ziceam un Doamne-ajută la greu, un mulțumesc, Doamne, când ceva mergea bine. Dar fără să simt vreun fior divin. Și nu pentru că n-aș vrea. Și nici pentru că n-aș putea. Sufletul meu e complet pregătit pentru fiorul divin. Doar că nimic din ce se petrece în biserica ortodoxă nu îmi dă impresia că mi-ar putea provoca un fior divin. Nici cozile la moaște. Nici pedepsele așa-zis divine pentru păcate așa-zis majore cum ar fi spălatul rufelor duminica și încălcarea regulilor postului. Nici târâtul în genunchi și coate de jur-împrejurul mânăstirilor. Nici opulența în care se scaldă conducătorii cultelor religioase. Nici bătaia pe sarmale de la sărbătorile religioase. Nici înghiontelile de la apa sfințită. Nici sumele enorme cheltuite pentru construirea lăcașurilor de cult. Nici neimplicarea nefirească a bisericii în probleme sociale, când asta ar trebui să fie una dintre prioritățile ei. Ființa mea refuză să rezoneze cu un astfel de sistem care, în loc să te ridice spiritual, te înjosește.

spiritȘi totuși… Am trecut de curând – încă trec, aș putea zice, printr-un impas major. De viață și de moarte. Cineva, departe, la 5000 de kilometri, s-a rugat pentru mine. Și mie mi-a fost mai bine. El e catolic, dar eu cred că doar noi, oamenii, ținem cont de chestia asta, nu și Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi catolic, sau ortodox, sau de orice alt cut. Ar nega însăși ideea de Dumnezeu. El merge în fiecare duminică – fără excepție – la biserică și se-ntoarce de-acolo iluminat și profund spiritualizat. Mă îndeamnă să mă rog și eu. Eu îi promit că o voi face, dar adevărul e că nu știu cum. Îl aștept să vină – când s-o îndura guvernul nostru să-i dea viză – și atunci poate mă va învăța. Să mă rog. Să cred. Să înțeleg. Da, vreau și eu un Dumnezeu care să m-asculte. Vreau un Dumnezeu care să mă-nalțe. Vreau un Dumnezeu care să mă aducă pe același nivel spiritual cu el. Un Dumnezeu care să ne unească – Aici și Dincolo. Un Dumnezeu pe care să-l iubesc și-n numele căruia să iubesc. Mi-e dor de Dumnezeul meu.

Femei de 10 pe Facebook