banner tex carrefour
Ea și El Ultimul romantic

Ultimul romantic

Un ultim romantic! Asta mi-s, fără menajamente, și gândesc ca atare, nu cu mintea-n alte zări, ci aici, profund ancorat într-o lume care nu mă vrea altfel decât sunt și în care mă simt bine, deloc inadaptat, prea mișto pentru rebuturile ce-mi apar prin jur! Și-n romantismul acesta al meu, mai am conjugări la persoana primă, că așa-i de bun augur și asta face bine la sănătate, ceea ce vă recomand și vouă! Astfel că, după vreo 60 de articole, iată-mă și pe mine complet dezgolit!
Am râs la glume proaste, deși nu le suport și nu-i înghit pe cei care, dintr-un soi de suficiență cu veleități de bufoni, le fac gândind că pot fi în centrul atenției. Am stat lângă proști fără să ma molipsesc de la ei. Apropo, se poate și e relaxant chiar să asiști la drama unui sărac cu duhul, care luându-se în serios, ajunge la un moment dat să creadă că-i mare intelectual.
Prostia nu se transmite din floare-n floare, ca polenul transportat, în prag de vară, de albinele roditoare. Ea se implementează acolo și nu dă voie nimănui să-i combată supremația, indiferent de cât de tare i-ai tăia rădăcinile cu puternice contraziceri.
Întotdeauna am ambalat ceea ce am trăit în hârtie colorată. Mi-a plăcut să-i dau cu parfum scump și să spun că ambalajul este unul dintre cele mai costisitoare iar sclipirea vine tocmai de la calitatea conținutului. Accept situațiile, le pietrific fiecare învățătură si cumpăr, cu scumpe sacrificii, fericirea!
Mi-e dor de cel ce l-am visat să fiu, de lumea de-altădată conturată printre frânghii și pârghii care de care mai efervescente cu posibilitățile. Murit-a gândul meu de atunci și-un altul l-a înlocuit, răpind aroma umbrelor de ieri, a sunetului de vară târzie când mă prindea noaptea prin praf jucându-mă, ori când, cu asumare și conștiinciozitate, creșteam maturitatea din mine, clădind altruism pentru construcția durabilă a speranțelor mele. N-am apucat să le fac pe toate și nici n-am apucat încă să stau să mă gândesc la ce n-am apucat sa fac.
Uneori, blazările, pe lângă faptul că lovesc, produc sadica satisfacție a complezenței, a îndeplinirii unui scop indiferent de mijloace. Lumea-i fascinată de-un putred și perfid joc al imitației, în care nu recunoaștem greșelile, în care bucuriile stau deznădăjduite la cumpăna eșecurilor, cerșind parcă lumină, alunecând cu mână prin iarba proaspătă și vinovată de feeria verdelui ce n-are cum să nu ne facă să-i iertăm uscarea.

Se întâmplă să ne punem așa, dintr-o blagoslovire tâmpă, tot felul de măști austere. Ne naștem pentru a străluci, devenind mai apoi reminisciențele celor ce ne-au iubit, fiind amintirea propriilor noastre amintiri. Vedeți voi, oricât de legați am fi de oameni, de spirite și lucruri, suntem individuali, trădând fără să stăm pe gânduri. Nu ne oprește ceva. Folosim până la saturație, judecăm, murdărim cu nerușinare și apoi, fără să ne pese, dăm la alții, cu tot cu durerile pricinuite.
Nu-s neapărat un puritan. Ba chiar mi-aș permite să spun că m-am deșănțat, în anii mei puțini. Am pândit trecerile altora și le-am furat, am murit și-am înviat în dragoste de multe ori, m-au trădat și i-am iubit din nou, mă mint și mă utilizează ca pe-un bun și-i las, căci lucrul folosit prinde pastișa unor crâncene momente.Dar tare mi se pare, că din oaza de gândire diafană și antică a lumilor ce-mi imprejmuiesc spiritul, nu răsare șiretlic, ci pierdere.
Nu m-am înfățișat niciodată în fața ei, a iubirii, și mai cred că nu mi-am spus niciodată sincer ce-i și cu ce se mănâncă. Toți avem impresia morbidă că-i știm ascunzișurile. În fine, oamenii iubesc până la proba contrarie. Iubesc dezinteresat doar atunci când interesul nu-și bagă adânc mrejele.
Mă simt un singur cetățean al unei emisfere în care trăiesc pentru a mă deprinde să nu mai trăiesc.
Partea pecuniară, viața, concretul, paradoxul – simple bătăi de cap. Un fel de capitole în caietul de pontaj, pe care le bifezi doar dacă stai bine cu mansarda.
Acum, normal, mansardat complet nu cred că sunt. Refulările astea existențiale le-am avut de mic, dar mi-am cultivat un soi de sistem de autoapărare. Luciditatea e principala armă. Mai apoi conștientizarea faptelor, a putințelor, a libertății și a felului în care ea mă poate răni.
Pe final, o poezie de sezon, marca mea, dă bine în decor!
“Și toamna iar apare, cu gânduri ruginii, septembrie în zare, și totuși tu nu vii!
Prin crengile uscate, pășesc dureri alene, cu genele mirate, păcatul mi se-așterne!
În istovirea verii, am obosit de tine, cu spasme și mizerii, și doruri prea puține!
La meteo se-aude, că ploile vor soare, te rog de mă include, în cerul tău prea mare!
Și iarăși este toamnă, iubirile pălesc, nimic nu mai înseamnă, ce pot să-ți dovedesc!
Adio și mă doare, în lipsa mea de tine, n-am pic de ajutoare, deși ești lângă mine!
Aș vrea un pic de ploaie, iar vremea mă condamnă, iubirea-i pe o foaie, când este iarăși toamnă!”

FOTO – ANA MARIA HALALAI

Etichete

Femei de 10 pe Facebook