Ea și El Ultimul romantic

Tu știi să trăiești?

Trecem peste capitolul cu inimoare. Noile emoticoane nu impresionează, ba chiar fac dovada unei lipse acute de materie cenușie și inspirație atunci când vine vorba de a înveșmânta niște tâmpite de sentimente pe care oricât ți-ai dori, n-ai cum să le înfrânezi dacă ele apar în peisaj. Urmează mai apoi stația VIAȚĂ.

Mai simpli și mai banali nici că am putea fi. Înveșmântăm cu sclipiri orice, dând la o parte esențele simplității noastre umane. Complexitatea, paradoxal, se ascunde fix în simplitatea de a fi nonșalant. Viața însăși e simplă. E cu teme, e cu pachete mari, greu de dus, dar e simplă. Nu-i modestă. Mândria sa nu are limite! Doar că noi o înarmăm cu zeci de întorsături, cu nuanțe gri, cu introspecții și invidii, cu drame și dramatism absurd, vrând parcă, dintr-o tăinuită mirare, să ne luptăm corp la corp cu ea.
Frustrările ne răscumpără blazarea. Autosuficiența este cea mai periculoasă boală cunoscută de cercetători. Ajungi uneori să te consideri atât de important, acordându-ți o importanță imaginară, fiind un idol în decădere, cu răbufniri insipide, încât, în răutatea și limitarea ta, rănești. Si pierzi de cele mai multe ori. Te cheltui pe tine, fără a putea să-ți dai seama că cecurile aruncate pe fereastră sub forma unui statut impus nu dau rest. Se duc în vânt, ajungând în clipa în care pierzi tot.
Ritualic, cu stări conflictuale, ne modernizăm oarecum simțirile. Nu ne mai interesează când pierdem, când îi facem, cu cinism, pe alții, să aibă tot felul de mustrări. Așa cum nici pe ei nu-i interesează de noi. Simțirile s-au globalizat în același ritm cu lumea, depozitându-se într-un hard din care nu se extrage, în tandem, și binele și răul, în doze precise, de supraviețuire. 
Lupta pentru supraviețuire a secătuit tot. Fizic, moral. Cu lașitate, renunțăm. Cu ipocrizie, spunem urâtului că-i frumos pentru a supraviețui și renunțăm la noi curați pentru a ne murdări conștient un spirit înalt. Mai nou, cu reticență, am hotărât că e bine să mă-nfrunt. Știți că uneori ne vindem ca la tarabă, fără a aștepta ofertele, fără a licita, fără a analiza măcar dacă cei ce ne cumpără au autoritatea necesară pentru a ne folosi. Acum, eu nu m-am expus, alegând mereu să rămân în prim plan, dar cu protecția viselor mele, a gândului înalt și-a educației neatinse de insolitele priviri sfâșietoare.
Dar pentru a fi desăvârșit, pentru a simți aripa propriei trăiri așa cum trebuie, mi-am făcut o serie de instrucțiuni de folosire. Pentru că am crezut mereu că-i bine să fac cum e bine, că temeinic ar fi să mă chinui decât să merg pe calea simplă. Și ei m-au devorat, cumpărând pe nimic ce-am oferit. Oamenii se vând inconștient. Nu e suficient să ai ce vrei, dacă nu vrei cu adevărat ce ai. Și uite așa, blazați, ajung să lovească. Să amaneteze prietenii, să distrugă idealuri mărețe doar pentru a satisface o poftă indescriptibilă de a avea ultimul cuvânt. Și nimeni nu-și dă seama că rănile de nestăvilit, că plaga creată de cuvânt n-are antidot. Da, se uită, se lasă deoparte, dar cicatricile vor fi mereu deschise, gata să primească și alte lovituri.
Mi-a fost întotdeauna frică de mine. Acum, vreau să răzbesc. Să mă lepăd de mine, de noi, de ei, de el și ea, de urât, de lacrimi, de frustrări, de tristeți, în așa fel încât să mă pot trezi dimineața, uitându-mă în oglindă și să nu mă văd pe mine, cu diverse grimase. Oglinda albă să reflecte viața fără tușe. 

Viața e frumoasă cu drame firești, și nu cu supraviețuiri inutile. De ce? Pentru că viața e oglinda oglindirilor tale. Și cea mai bună cale către tine. Așadar, destinația e viața. Popas? Nu facem. La peco, la toaletă, ne oprim doar pentru nevoi și pentru a fuma. E suficient pentru a gira. Pas la pas cu noi, pe un drum necunoscut, mergem, la nesfârșit, către stația infinită a vieții. Diferită de tot și toate. Următoarea. VIAȚA TA! Tu știi să trăiești?

Foto – Ana Maria Halalai

Femei de 10 pe Facebook