Ea și El Ultimul romantic

Trăieşte-te pe tine!

Pe bune, uneori îmi vine să o iau la fugă. Oricât aș fi eu de sensibil și romantic, de meditativ și adânc înrădăcinat cu picioarele într-o luciditate dezarmantă, nu-i pot înțelege pe „haioșii” care la orice pas fac o mascaradă întreagă din propria lor viață. Zău, mi se pare că nu mai trăim cu adevărat. Că povestea cu rolul, cu scena lumii e luată mult prea în serios, transformând-o fără ca măcar să o întrebăm dacă poate fi scoasă din zona ei de siguranță.
Interpretarea unui rol în viață poate avea repercursiuni! E ca și cum ai asista uimit, stând ore întregi la o masă goală, fără ca măcar cineva să bage de seamă că prezența ta are vreun înțeles, la o înșiruire de măști, de teatre pe două picioare, de interpreți ascunși sub aura unei carisme.Și poate masa ar mai avea ceva să te întrebe. Lăsând-o în plan secund, fără motive, din nebunie ori din prostie, intrii în rând, fără a încerca să faci poate un semn cuiva să te servească, fără a întreba de ce ori pentru ce, fără a trezi masa la realitate și a o transforma în partener hilar, dar unic, de dialog.
Teama de unicitate e diferită de cea a penibilului. Deși regula asigură simplitatea, acest “ a încerca ” nu e chiar atât de periculos. Ba mai mult, culpa-mi de a mă încăpățâna să cred în voința și optimismul oamenilor, e meritată. Frica de luat în piept situația e inchipuită și îndepărtează optimismul. Lumea, prieteni buni, e o pasiune de doi. Tu și ea. Un joc în care „erotismul” dintre ei se manifestă violent, în care tachinarea are farmecul unei iubiri de-o vară, dar care dezamăgește în permanență. E într-un fel ridicol să crezi că viața poate face o pasiune obsesivă pentru tine.
Dacă te dăruiești ei, dacă ii sorbi fiecare clipă, dacă nu urmărești sfârșitul inevitabil ca pe un sfârșit în sine ci ca pe un drept la nemurire, la desăvârșire, la eternitate ori la anonimat, între voi doi, să știi, că poate fi o relație de lungă durată, cu angajamente și responsabilitati, cu certuri, nervi, renunțări, dar cu o dulce satisfacție ce plasează în cuvinte forma suprema a existenței, verbul cu atâta miere în exprimare încât reverența este involuntară – “ a trăi ”.
O, și câte lacrimi vei vărsa pentru ea. Fără ascunzișuri, suferim . Mult și cumplit de dureros. Cangrena din interior rupe și frânge, cu scrâșniri de dinți, zâmbetul, surâsul, uneori infantil ce-i drept, dar fermecător, al dimineților sincere.
Regretul celor ce conștientizează că imprudența de a fi sincer se plătește scump actualmente, prin ajustări, cenzură și chiar eliminare. Că doar eliminând atitudinea flegmatică și sfidătoare asupra vieții, prin îmbrățișarea minciunii și lașității, poți accede la înaltul ei.
Nimic nu îți poate asigura nemurirea, pentru că toți, la final, vom fi morți, iar morții nu simt nimic, nici măcar regrete. Curajul de a recunoaște mediocritatea, de a taxa tentațiile inerente ale plasărilor în spații facile, e dureros si de cele mai multe ori, dificil de cuprins, tocmai pentru că acesta ascunde în el teama unei singurătăți în lumea mișeilor, teama că anestezia dualității îți frânge elanul, orizontul și integritatea.
Puterea lumii se pitește în sinceritate, iar sursa adevărurilor relative, dar totuși eligibile din perspectiva părților adiacente, e curajul de accepta că minunile vin doar atunci când tu însăți răspândești o minune. Așadar, trăiește-te pe tine, simplu și constant, în cea mai bună variantă a celui ce poți fi, fără deșteptăciuni și ranchiuni, fără mizerii și fără atitudini părtinitoare! Doar poți sta demn, în lumină, nu penibil în întuneric! 

Femei de 10 pe Facebook