banner marshal garden
Ea și El Ultimul romantic

Și-atunci am rămas tot singur…

Finalul. Lumina se stinge. Zâmbete dispar, vorbele la fel, toți dispar, iar tu rămâi, ca într-un zadarnic declin al tăcerii, tot singur. Un om singur, cu el insuși, însoțit de cei mulți, cu puzderie de zâmbete, cu zeci de prieteni și amici, dar solitar, atunci când tragi draperia ochilor și-ajungi cu capul pe pernă, ești doar tu cu tine, într-o continuă luptă pentru supraviețuire.
Nu știu dacă există vreun remediu al singurătății, dar pot fi sigur că marea sursă de inflamare e fix mulțimea de oameni care te sufocă și care ar face orice să prindă câte-o bucată de tine. Iubirile-s uitate și cumva, toți străinii vieții tale, chiar și cei care-s acum, întorc privirea și găsesc alte lumini de seară, când tu, la fel ca întotdeauna, rămâi singur! În fiecare singur, mai văduvit de-o clipă, mai sărac cu o zi, mai sărac în soare, mai singur de iarnă sau de vară, de orice te face fericit!
Că timpul e efemer știm, că sufletul moare sau nu nici nu contează, dar ce nu știm vreodată e motivul pentru care ochii ne sunt triști și fericirile nu-s de-ajuns noaptea. Oamenii se amăgesc deseori, uitând că singuritatea este poate forma cea mai supremă a lumii, cea în care tăcerea vorbește și deplinătatea capătă alte nuanțe. Nu știu dacă suntem toți așa, dar eu unul nu sufăr cu singurătatea!
Îmi este apropiată prietenă, la fel ca și iubirea și împart cu ea toate frustrările, dorurile, dorințele, tot ce fac mecanic, tot ce simt și văd și toate falsele priviri care mă lasă într-un singur cerc, cu mine-n mijloc, rotindu-se prin jur ca niște titirezi băgați în priză. Dincolo de orice, singurătatea aceasta recunoscută, asumată, purtată demn este de fapt cea mai mare provocare a vieții! Tot prin tine reușești să te autodepășești și să cauți controlul unei vieți în care totu-i frumos, până la proba contrarie!
Eu nu o percep ca fiind o stare, un fapt în care pur şi simplu nu eşti înconjurat de oameni şi sentimente. E atunci când întregul pustiu îţi devine sens al trăirii, reuşind să te alunge de un peron pe altul, fără viză pe bilet, in trenuri ce scârtaie, fără destinație, in compartimentele deznadajtuite ale pierderii identităţii. Desi indeajuns de intelept, dar totusi atat de lipsit de certitudini, ma vreau si sunt asa cum mi-am dorit si cum intreaga emisfera ar trebui sa se redefineasca. Cu bilet doar dus, intr-un tren personal, cu vagoane de Orient Express si scaune goale, cu jaluzele detasabile, fara aer conditionat si cu un serviciu de room service de cea mai inalta clasa. Restul poate fi tacere. Doar muzica e in surdina si in permanenta, de acum incolo, biletul meu e dublu.

Adorm cu privirea uitată în fiecare zi pe-o altă trăsărire, cu singurătatea unor clipe pline, cu vânjoleala și agitația vremilor care ne lasă singuri, prea goi și triști, să ne dăm cu capul de pereți. Mi-e bine așa, cu oameni, frați, familii și prieteni, dar singur într-o căutare disperată a libertății. Singurătatea nu e patologică și e acel soi de libertatea râvnită, dar blamată din lipsa asumării unora de-a vedea că viața mai are și alte înțelesuri față de cele pe care tu ai impresia că le știi. Și-atunci departe, prin alte lumi și vise, trecând o mulțime de vămi, cu sufletul împăcat, mă simt liber. Și visez. Și mă am pe mine! Și-am rămas, cu lumea mea plină, tot singur…

Foto – Ana Maria Halalai

Etichete

Femei de 10 pe Facebook