banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Să ceri UITARE, nu IERTARE..

 

Oala cu melancolie în care mă aruncă finalurile de an, mi-a generat, hodoronc-tronc, o amintire din adolescența mea. …Era să spun “zbuciumată”, dar mi-am amintit că, de fapt, am fost o adolescentă tocilară, cu coșuri pe față, cu bretonul pe ochi și relativ cuminte. Spun “relativ” pentru că valurile pubertății mi-au clintit și mie oleacă regulile spartane în spiritul cărora care fusesem educată de un ardelean afurisit și o mamă profesoară. Ei și, cum vă spuneam, în această adolescență a mea, nici prea-prea, nici foarte-foarte, m-am supărat, la un moment dat pe mama ( a se reține : mama era și este unul din cei mai importanți și mai iubiți oameni din viața mea!) – cu siguranță pe un motiv minor, pe care nu mi-l mai amintesc ( legat probabil de dezordinea din camera mea). Și am apelat la arma imbatabilă a omenirii : limba. I-am șuierat mamei, într-un acces de furie, propoziția de care aveam să ma rușinez apoi toată viața : “ Ce n-aș da să scap de tine!”. Mama nu a spus nimic, nici atunci și niciodată de atunci încolo. Mai țin minte că, văzând-o apoi zile în șir rezervată față de mine, am catadicsit, într-un târziu, să-mi cer iertare. M-a iertat, că doar era mama mea, iar eu – un copil în general bun. Dar nu știu dacă mama a uitat vreodată cuvintele acelea. Eu, în orice caz, nu le-am uitat, iar acum, după mai bine de cinci decenii de viață, ori de câte ori mă întâlnesc cu mama, nu contenesc să-i mulțumesc Destinului că mi-o ține alături. Și-mi amintesc, de fiecare dată, cuvintele mele de atunci : “ Ce n-aș da să scap de tine!”…Oare mama le mai ține minte?…
Peste ani ( destui!) am devenit, la rându-mi, mamă de adolescent ( de acord cu voi, lumea a luat-o razna, nu mai avem astăzi parte de adolescenții aceia “soft” de altădată!). Relația mea cu copiii a fost, în mare, în regulă. Spun “în mare” pentru că am constatat pe propria piele incompatibilitatea dintre principiile de viață pe care mi le insuflaseră ai mei și pe care încercam sa le transfer copiilor mei, și vremurile alambicate ai căror eroi eram cu toții. Drept care, deseori, păream o extraterestră “in afara Timpului”, mult prea exigentă, mult prea pretențioasă, în dorința mea de a scoate , din copiii mei, Oameni. De aici și destule “conflicte intre generații”, consumate între mine, pe de o parte, Marinuș și Victoraș, pe de alta.
….La un moment dat, într-un acces de furie asemeni celui pe care, la rându-mi , îl avusesem cândva, Victoraș cel de 13-14 ani mi-a strigat că sunt CEA MAI REA MAMĂ DIN LUME!!! Și – ca și cum nu ar fi fost de ajuns – că “uite ce bun e tata!” ( părintele celălalt îi lua pe ascuns hamburgeri de la Mac, lucru cu care eu nu eram deloc de acord). Timpul a trecut, așezând lucrurile în ordine : Victor s-a judecat cu tatăl său cel bun, prin tribunale, pentru a-și obține drepturile de copil, iar eu am primit anul acesta , sub brad, un cadou pe care mâna fiului meu a scris “ Pentru cea mai bună mamă din lume”. Îmi iertasem demult feciorul , fără să mi-o ceară în mod explicit, pentru acele cuvinte aspre, cu care mi-a biciuit sufletul meu de mamă, însă nu puteam să uit – și iată, nu pot, în continuare – că, undeva, cândva, demult, pe acest pământ, puiul meu m-a plasat pe ultimul loc în topul mamelor din Univers.
Amintirile de mai sus sunt, de fapt, o pledoarie pentru cuvintele pe care le adresăm celor dragi. Viața ne aduce, deseori, în momentele sale complicate, care ne schimbă vremelnic felul de a fi, de a gândi, de a reactiona. Ajungem în situația în care alegem să-i nedreptățim taman pe cei pe care îi iubim, aruncându-le o ploaie de vorbe grele, de cele mai multe ori nemeritate. O ceață deasă pare a învălui judecata noastră și simțim voluptatea de a ne biciui părinții, copiii, prietenii, partenerii de viață, cu răutăți împachetate în cuvinte urât mirositoare.. Furia ne trece ( în viață, totul e trecător) , pâcla se ridică de pe judecata noastră și… avem senzația că am găsit soluția salvatoare: cerem iertare. Simplu sau sofisticat, cu flori sau cuvinte meșteșugite, cu promisiuni și cenușă turnată în cap.
…De cele mai multe ori, iertarea vine și răsuflăm ușurați. Asta dacă nu suntem suficient de înțelepți să înțelegem că iertarea nu atrage după sine, în mod automat, uitarea. Și că, de fapt,nu atât lipsa iertării ne împiedică să ne continuăm drumul, ci faptul că din mintea celui lovit pe nedrept, amintirile vorbelor noastre nu va dispărea, poate, niciodată…

Femei de 10 pe Facebook