banner marshal garden
Ea și El Ultimul romantic

Românul, o eternă poezie!

Românul e specie rară, e un fel de ceva, venit parcă dintr-o emisferă separată, dominată de contraste. Despre el n-ai putea scrie mai pitoresc. E atat de dramatic si rudimentar incat si mâțele prind ciucureii ce-i debiteaza el. De s-ar putea, singur si-ar contura profilul si s-ar autoanaliza intr-o morbida si nesatisfacatoare enciclopedie ce nu poate purta decat un nume atat de maiastru, incat, stupoare, nici nu s-ar putea pronunta. Bai nu-i, ca are si cu ce epata. Trece cu usurinta de la moral la imoral, de la perversitate la onestitate si coloreaza spatiul in titrate nuante.

Uneori n-ai vrea sa-l cunosti si ti-e oarecum teama sa-i arati slabiciunile. Bine ca si le inabuseste singur, c-un soi de autoironie ce se preteaza unei opere din dramaturgia lumilor. Da, traim intr-un teatru comic, cel mai adesea de estrada, cu numeroase circuri și vedete de carton, cu patetici jucători de inteligență, care păcălesc cu umorul lor infidel și cu felul prin care-și bat joc de tot și toate, cu el in prim plan, jucand, centrand si aparand singur, fara ca sa-i pese cuiva. Da, el, eternul roman …

Si uite asa, romanul nostru neaos, mare la sfat si trait intre netrairi, are nevoie de un portretist. Da unul din aceia care-i surprinde cu de-amanuntul si uimirea si decaderea, jegul si simtirea, hibele si maretiile, lauda si modestia. Un portretist cu o unealta magica – ironia. Și acesta e tot el, căci „miștourile” îi sunt cunoscute, la fel ca și bancurile și parcă nu-i confortabil și nici satisfăcut dacă nu emite câteva păreri și nu face un pic haz de necaz sau nu râde puțin chiar de condiția lui. În rest, toate-s bune, de pus la rană, mai ceva ca sarea în bucate!

Trădători sau nu, noi românii ne-am adaptat mereu ușor și-am avut și ospitalitate de dat și la alții, bunătate și suficientă prostie încât să se spargă multe cele în capul nostru. Lecția nu ne-am învățat-o și suntem în continuare, deși pe locuri fruntașe în anumite situații, tot corijenți, pentru că suferim, ce să-i faci, de două mari complexe – unul de inferioritate, față de ceilalți și unul suprem, de superioritate, în interiorul nostru, capra vecinului fiind de fiecare dată mai mică și mai pricăjită decât e a mea.

Ce-i drept e faptul că a fost lăsat de izbeliște și nimeni nu încercat să-l educe sau să-i dea o mână de ajutor românului, acesta fiind, cu toate nelămuririle sale și cu toate frământările care l-au definit pe parcursul anilor, o eternă poezie, cu lumini și umbre și cu un fel anume de-a povesti durerile și nebuniile, mojiciile și chiar strălucirile sale!

Există români admirabili, chiar aici, în România noastră. Există oameni care vor și care fac. Există și oameni cărora li se dă în cap, la orice pas, tocmai pentru că au dreptul să spună. Există valori aruncate, tot de românul care le-a creat, la gunoi. Nu știm să ne uităm la ce a fost și să încercăm să ne cizelăm mai mult, pentru că e mult mai perfect să stăm în mocirlă, decât să ne înălțăm. Trecând în alt registru, cu aceeași ușurință tipic românească, n-are cum să nu mă doară să văd cum spiritul românului, cu bine și rele, e călcat în picioare de credințe absurde, de biserici inutile, de-o nonșalanță și-o promovare obscură a mediocrității.

Și n-ar strica deloc să ne gândim, acum, în an de Centenar, la tot ce ne definește și ne face să fim, măcar 1% unici, într-un peisaj al copiilor grosolane! Românul poate străluci! Pentru că are ceva ce mulți nu au și nici nu văd la el – potențial, inteligență și-un spirit formidabil de a ieși din multe situații! Ne mai trebuie răbdare. O clipă de omenie în dezumanizarea continua ar fi de-ajuns pentru a recunoaște măcar, ca România are ce oferi, că provocarea e multiplă și că, în cele din urmă, țara asta mâncată chiar de noi e în fiecare, mai simplă și mai umană decât toți cei ce o populează la un loc. Mai pe scurt, România poate fi salvată! Fără rețete, doar cu minte și cu revizuiri, pentru că unirea e în noi!

Pictură realizată de Camil Ressu

Etichete

Femei de 10 pe Facebook