lui Allen
Alice m-a vizitat acum, în preajma sărbătorilor și, în locul aurei inocent festive pe care o au copiii la vremea asta, i-am descoperit o mină tristă, care parcă reflecta îngrijorarea tăcută și frustrată a unor maturi. Am întrebat-o cărui fapt i se datorează cutele acelea de pe fruntea ei de copil imaginar și, printr-o mărturisire, mi le-a transferat și mie. În sezonul ăsta, vizitase magazine de jucării, se plimbase prin Mall-uri și iscodise unele case de părinți divorțați. Auzise astfel de frânturi de dialog:
„Uite, aici găsim, la etaj… Dar… numa’ dacă mă lasă scorpia aia să-l văd un pic…”
„De un an jumate am hotărârea judecătorească și nu mi-a dat-o nici măcar o zi să stea cu mine… Numai în 
prezența ei, când pe mine mă transformă în provider, cărăuș, facilitator pentru distracția lor. Nici nu apuc să vorbesc cu aia mică!”
„Am avut nevoie de psiholog să-mi revin… după ce mi-a spus, la nici trei anișori, că «i-am distrus viața»”.
Mi-am amintit vechiul film „Campionul” și teama aia neputincioasă a tatălui de a nu pierde iubirea băiețelului, sub influența ademenirilor vieții din cealaltă „tabără”.
Recunosc că perspectiva taților divorțați mi-e mai puțin familiară. Știu tot felul de cazuri ale mamelor singure, care se descurcă eroic cu creșterea unor copii abandonați de tați iresponsabili, vicioși, nepăsători. Nu se poate să nu te revolte. Dar există și tristețea taților responsabili, care nu-și mai iubesc fostele soții, dar își iubesc copiii îndepărtați si au pentru ei un dor frustrat, fără alinare, fără o perspectivă mai bună. Când vezi într-o casă peste tot bombonele și alte dulciuri împrăștiate, unele expirate, altele uscate nedeschise, înțelegi ceva din suferința asta înăbușită; e o așteptare tot mai vagă ca legătura de suflet cu copilul rămas la mamă să se reia, în timp; și mai e speranța în ziua în care el să înțeleagă ce s-a întâmplat în copilărie, să i se poată da explicații complete, iar el să judece singur, corect, să ierte, să zâmbească, să ajungă la împăcare, la prietenie…
Psihologii susțin că instinctul patern de apropiere față de copii nu este precum acela puternic, organic, al mamelor; și că, dacă tații nu stau în preajma copiilor, ajung să se îndepărteze afectiv, cu timpul. Iar asta și din vina mamelor egoiste, răzbunătoare, care-i pedepsesc pentru greșelile de soți, îndepărtându-i de copii.
E ca o răpire afectivă. Conflictul marital întunecă judecata asupra binelui copilului aflat la mijloc. Iar pierderea cea mai mare e a copilului, privat de iubirea unuia dintre părinți, cu consecințe emoționale și morale pentru întreaga viață. O consecință târzie e tocmai acuza adusă părintelui acaparator, „răpitor”, pentru ruptura afectivă de celălalt părinte.
Desigur, sunt cazuri și cazuri, însă rămâne pe conștiința mamelor nesăbuite această imensă pierdere, ca și nefericirea unor tați iubitori, blânzi, „achitați” în instanță, dar condamnați de ele. Și totuși, există acum manuale de parenting, se găsesc specialiști, pedagogi, mentori, chiar înțelepți de la care poți învăța să fii un părinte mai bun. Nesăbuința insistentă e mai condamnabilă ca niciodată, astăzi.
Dacă o mamă e bună și are încredere în educația pe care o dă copilului, ar trebui să aibă încredere și că, atunci când el va avea discernământ moral, va aprecia felul în care a gestionat divorțul și i-a protejat lui sensibilitatea, în care l-a tratat nu ca pe o anexă sau un aliat de război, ci ca pe cea mai prețioasă și inocentă persoană, cu șanse de a deveni Om întreg. Altfel, îi va rămâne amarul răstimp de întoarcere a bumerangului condamnării, de confruntare cu acuze, cu „rejudecarea” procesului, sau chiar cu o singurătate punitivă. Poate și cu mustrări de conștiință. Și, indiferent de sentința dată de instanța numită copil-ajuns-la-maturitate, conștiința îi va spune atunci cine a fost părintele cu adevărat iresponsabil.
Surse foto: answersall.ru, changeonlife.ru, tutti-frutti.com.ua
Comentează