banner tex carrefour
Bombănelile Marinei Editoriale

Pornind de la Gabriela Cristea și Lia Olguța Vasilescu

Un anume război declanșat în media – artificial, ca mai toate războaiele izbucnite în ultima vreme – mi-a amintit de obiceiul unei anume etnii, acuzată că produce plozi pe bandă rulantă, în ideea de a obține de la stat cât mai multe indemnizații, la umbra cărora părinții să se simtă confortabil și să procreeze în liniște.
De aici, în mod firesc, se nasc mai multe întrebări: de ce aduci, de fapt, pe lume, copii? Ce îi trebuie, de fapt, cu adevărat, unui copil, în primii ani de viață? Cât de bună vacă de muls este statul ăsta, al nostru?
Tot respectul și toată colegialitatea față de Gabriela Cristea, “colegă de breaslă” ai cărei ochi albaștri i-am remarcat încă de când a dat cu ei de camera de luat vederi. Nu-i comentez veniturile, pentru că nici nu e treaba mea și pentru că oricum, în țara în care trăim, aberațiile privind aprecierea cetățenilor în funcție de valoarea lor, se întâlnesc la tot pasul, dar, sincer, nu reușesc să-i traduc reacția belicoasa altfel decât ca pe o dorință de a mai atrage oleacă asupra sa atenția publicului. Pentru unii, asta devine o boală…
În rest, mă bucur că, în fine, femeia a reușit să bată palma cu barza multașteptată (îmi place să cred ca Gabriela face copil nu pentru a incasa imdemnizația de la stat!) și că se va înfrupta și ea din dulce-amăruia pâine a maternității. Dar, în pofida unei solidarități feminine care m-a caracterizat întotdeauna, nu pot să nu remarc faptul războiul ei cu buzunarul Statului este unul absurd, în condițiile în care țara asta geme de probleme și de oameni care, cu adevărat au nevoie de ajtor.
Desigur că vrem pentru copiii noștri tot ceea ce-i mai bun. Desigur că, în locul jucăriilor din plastic colorat, care ne fluturau nouă, prinse de elastic, deasupra pătuțului, am dori ca pruncii noștri să adoarmă la clinchetul rubinelor și smaraldelor, care să le atârne colorat deasulra căpșorului, ca am vrea ca ei să se ușureze în cei mai costisitori pamperși de pe pământ, să bea laptele praf cel mai praf, să fie unși la funduleț cu cremele cele mai speciale, să orăcăie în cărucioarele cele mai sofisticate, să fie împachetați în brandurile cele mai sonore, chiar dacă viteza lor de creștere face ca o hăinuță cumpărată azi, mâine să nu mai fie bună. Da, probabil că, în sinea sa, fiecare (viitoare) mamă își dorește acest lucru. Dar, oare, de asta au nevoie, de fapt, pruncii noștri? Nu pledez nicidecum pentru a ne crește copiii “în sărăcie, dar în iubire”! Nu, e un clișeu desuet, chiar dacă pornește de la o premisă sănătoasă: căci biberonul cu iubire și implicare este cel care trebuie administrat copilului, încă din clipa în care a colorat văzduhul cu primul său țipăt. Vă asigur că nou născutului prunc ii e totuna dacă i se face băiță într-o copaie din lemn sau într-una “digitală” și că mult mai mult îi place glasul cald al mamei, decât cântecul electronic al caruselului ce i se rotește deasupra patului. Că îi ese totuna dacă respiră aer de munte, la Sinaia, sau aer de mare, la Cannes, acolo unde fotografiile, e drept, sunt mult mai potrivite pentru Facebook. Și că – acum voi fi acuzată de atitudini populiste – experiența ne arată că mai adevărați ies oamenii crescuți în cumpătare (nu spun sărăcie – asta ar spune tata!) , decât într-un huzur deșănțat și nejustificat decât poate de snobismul exacerbat al unor parinți prea subțiri în gândire.
În concluzie, cred cu tărie, că simțul măsurii trebuie să ne caracterizeze în tot și în toate. Și că e total deplasat și aproape nedrept ca, într-o țară sufocată de probleme, în care marea masă a cetățenilor stau și-și drămuiesc gologanii de la o chenzină la alta, să pui pistolul la tâmpla Statului, somându-l să-ți dea la masă caviar, în locul fireștii salate de vinete. Și asta adăpostindu-te îndărătul unei, chipurile, “cauze nobile”, pe care-o reprezintă copilul încă nenăscut.

Femei de 10 pe Facebook