Ochelarii de cal ai femeilor înșelate

Este una din situațiile acelea fără ieșire. Când îți vine să faci ceva anume, și o voce nevăzută îți spune să stai în banca ta. Te reașezi cuminte în bancă și începi din nou să te frămânți pe dinăuntru; și parcă ceva îți dă ghes să spui, totuși, ceea ce știi..Dar, din nou, nu ești sigură că asta va ajuta la ceva. Uneori, tăcerea este de preferat adevărului…
Și, totuși, ce să fac? Vocile zgomotoase din lăuntrul meu se tot contrazic, mai-mai să se păruiască între ele…
Pe ea o cunosc de vreo douăzezi de ani. Lucrăm împreună, sub același acoperiș. E fată bună, nu cred să fi făcut prea multe rele în viață, deși soarta nu a găsit de cuvință s-o răsplătească cu aceeași monedă. I-a cam dat de furcă, adicătelea : a cam pus-o să hrănească șoarecii cu apă, a trecut-o prin destule încercări sentimentale. ..Acum, să zicem că, de câțiva anu buni, și-a găsit liniștea ( asta în măsura în care ne putem găsi, vreodata, cu adevărat, liniștea). Are o familie – la care a visat destul – are un soț, are și-un copil. Și-a făcut, cum se zice, loc în rândul lumii, de unde poate privi detașat la furtunile pe care le-a înfruntat, în trecut.
Îl știu și pe el. În principiu, băiat bun, dar cu prea mult , parcă, lipici la femei. Pe ea pare să n-o deranjeze. Zice că așa e el, glumește cu toate deopotrivă, flirtează echidistant, deloc nociv. Asta zice ea. Naiba știe ce-o fi în sufletul ei, de fapt. Poate că s-a săturat într-atât de singurătate, încât e dispusă să închidă ochii și să înghită orice mică aventură a lui, cu ușurința cu care înghiți un Nurofen, când îți dă târcoale o gripă.
Mai demulticel, colegii mi-au povestit, cu lux de amănunte, cum el s-a încurcat cu o reporteriță tinerică. O știu și pe ea. Frumușică, fâșneață, ochi lunecoși, râs zglobiu, capabil să stârnească. Nu cred că m-a interesat pe atunci informația. În general, sunt ultimul om pe care reușesc să-l miște bârfele, intrigile, cancan-urile. Pământul e liber să se-nvârtă în ritmul în care dorește domnia-sa, oamenii sunt liberi să se comporte după cum le dictează creierul, conștiința, sufletul. În plus, zvonurile mă lasă, în general, rece. Și despre mine s-au zvonit atâtea, de mi-au trebuit ani, până să le demontez….
Apoi, printr-o conjunctură asupra căreia nu voi zăbovi, bârfa colegilor mei mi s-a confirmat. Mi-am simțit, țin minte, inima prinsă într-o menghină. Poate, din solidaritate feminină, poate, dintr-o furie alimentată în timp la adresa trădărilor masculine, am simțit ca și cum EU fusesem cea trădată. În sinea mea, speram să nu fie adevărat. Pe colega mea o știam demult , crescusem oarecum împreună în televiziune; pe undeva îmi era chiar dragă și nu vroiam să accept nici în ruptul capului că ar putea păți așa ceva….Am trăit cu menghina în suflet câteva săptămâni bune. Mă întâlneam cu ea pe holuri, și menghina mi se înșuruba și mai tare în suflet… Începusem să o evit, sau cel puțin îi evitam privirea, atunci când ne opream la câte un pervaz, să povestim despre copii. Mi se părea că sunt un om mizerabil, că țin cu dușmanul, că trădez, la rându-mi.
Zilele trecute, în timp ce savuram, cu Maria Nagy, un capuccino, în barul TVR, le-am văzut pe amândouă, în același timp, stând la rând, în fața tejghelei. Am văzut cum și-au zâmbit, ba au și schimbat câteva vorbe, iar cea mică a și râs zgomotos, rotunjindu-și ochii frumoși, cu care-i sedusese celeilalte bărbatul . ..Mă întrebam dacă aceasta știe, oare… Oare să fi ajuns la acea înțelepciune, care o oprește să se comporte impulsiv, sărind public la beregata rivalei?…Sau, în naivitatea ei și în dorința aprigă de a fi femeie măritată, și-a așezat docilă, pe cap, ochelarii de cal, refuzând să-l vadă altfel, decât ca pe un soț iubitor?…Dumnezeu știe, care este , de fapt, adevărul… Un lucru e sigur: m-am simțit, din nou, fără să vreau, complicele unei fărădelegi și nu contenesc să mă întreb dacă locul meu este „în banca mea” , sau la o cafea cu prietena mea cea mințită, încercând să-i dau jos de pe cap ochelarii de cal?…