Ea și El Ultimul romantic

O lume nebună, nebună…

De obicei mi se întâmplă să fiu un visător. Cel puțin la capitolul legat de scriitura mea și de felul poetic în care percep eu lucrurile, în concordanță cu mixul interesant de emoții și trăiri pe care le gândesc și le simt. Nu-s vreun perfect și nici veleități, după cum am mai spus, de mare prezicător sau de Mafalda nu am.
 Dar mi se întâmplă uneori să văd societatea și lumea în care trăim cu ochi reali, cu duritatea unor cuvinte care taie-n carne vie și care nu-și găsesc plasticitatea nici în sensibilitatea mea, nici în stilul de a transpune totul hazliu, în nota unei puerile și deloc complexe istorii despre viață. Mai pe scurt, mă-ngrozesc pe zi ce trece de atitudini și oameni, de felul artistico-depresiv de a spune anumite păreri, cu rol de adevăr absolut.
Mă sperie la propriu oamenii virulenți, mă sperie habotnicia și fanatismul religios și zău că mă apucă frica atunci când văd cât de porniți sunt unii pe păreri imaginate, pe anumite opinii lipsite de noimă și de sens. Mi-am zis de fiecare dată că oamenii ce mă rănesc n-au dreptul să-mi cunoască luminile. A fost un fel de auto-apărare prost gândită, pentru că în general, loviturile oamenilor nu sunt de genul knock-out, ele având efecte pe termen lung pe care n-ai cum să le renegi sau să le dai uitării prea simplu.
Dar asta e deja o rutină, o banalitate care ne-a făcut să devenim imuni la tristeți. Și nici nu cred că-i cea mai bună și eficientă soluție. Fără să intru în detalii haotice, mi se pare că totul o ia din ce în ce mai tare cu susul în jos din cauze multiple – oamenii nu înțeleg modernitatea, tradiționalismul e dus la extrem, iar prostia, marea minune a așa zisei creații divine, face din ce în ce mai multe victime. Nu poți trăi într-o societate în care principala grijă este aceea de a încerca să-l fentezi pe cel de lângă tine, în care nimic nu te animă și abia aștepți să-ți termini programul ca să poți fugi, pentru că așa îți iei leafa.
Nu poți face nimic dacă nu pui suflet și dacă nu încerci să vezi dincolo de convenționalism, de ce trebuie să faci sau de ce ți se pare ție corect să faci. Nu există rețete pe lume și dacă cineva nu a descoperit asta încă, trăiește degeaba într-o pură și concisă definiție a minciunii de sine. Relativitatea este fix cea care ne dă formă și ne face, așa cum de altfel ne place în anumite situații, unici!
 Și tragi aer în piept și suspini adânc când vezi gradul de subcultură al multora – și aici nu ține de lecturi și de școli terminate, ci de puterea fiecăruia de a fi om, de a avea bun simț, de a gândi corect, de a accepta când greșești și de a accepta că nu le știi pe toate, de a nu bârfi și cel mai important, de a nu da cu piatra sau cu bolovanul fără să te uiți în propria și murdara ta grădină!
Pe scurt, lumea-i nebună, nebună! Și nu cu statut de glumă, ci ca o tristă constatare a unor atitudini care cer neapărat tratament de specialitate! Recunosc că poate nici eu nu mi-s cu toate țiglele acasă, dar parcă n-am aceleași apucături barbare, parcă am evoluat și am găsit un soi de frumusețe a vremilor, de toleranță, de înțelegere, de perfecționare, de competență și dorință de a fi mai buni!
Și nu-i înțeleg, nu-i înțeleg pe cei cu ochelari de cal care-și susțin, nebuni, minciunile cu statut de adevăr! Și unde mai adaugi și manipulare! Parcă în loc de farmacii și bănci, n-ar strica mai multe cabinete de psihologi. Și așa sunt mii de absolvenți pe an în fiecare oraș! Să trăim așadar și să încercăm să fim înțelepți, în viteza care ne răpește totul și pe care n-avem dreptul de a o murdări cu haosul minții noastre!

Publicitate