banner tex carrefour
Ea și El Povestea mea

O faptă bună. Sau două.

sf.co.ua

Voiam să scriu despre această întâmplare înainte să-mi iasă din minte. Acum câteva zile am unit mai multe interese – să livrez niște produse unui client din Ploiești, să plătesc un impozit și să îmi distrez oaspetele din Nigeria – și am ajuns în Slănic Prahova, să vizităm salina. Mi s-a părut interesant pentru Tom, mai ales că nu văzuse așa ceva la el în țară. Nu obișnuiesc să iau persoane străine în mașină, așa că dacă mă vedeți pe drum, nu încercați să mă opriți. Dar de data asta, nu știu de ce, am oprit și am luat două doamne drăguțe ce păreau disperate că nu venea autobuzul lor. Erau la vreo 6 km de Slănic, așa că mi-am zis că n-am să mor dacă fac și eu o faptă bună. Le-am luat în mașină și le-am dus până la Slănic. Ca fapta bună să fie primită acolo unde sunt înregistrate faptele bune, le-am refuzat bănuții cu care voiau să mă răsplătească. Le-am lăsat la intersecția unde noi o luam spre Grota Miresei, pe care voiam să i-o arăt lui Tom. Cum la restaurantul de lângă grotă nu aveau nimic de mâncare și noi eram rupți de foame, ne-am propus să ne întoarcem în oraș să găsim ceva de mâncare. Când m-am urcat în mașină însă, am văzut că una dintre doamne își uitase o sacoșă pe bancheta din spate. Doamne, ce să fac? De unde să le iau? Nu știam nimic despre ele. Tom îmi spune: să mergem înapoi, în intersecție, unde le-am lăsat. Chiar nu speram să le găsesc tot acolo, dar mi-am zis să încerc totuși. Am luat-o înapoi pe același drum, deși era interzis – era un drum cu sens unic, dar m-am gândit că poate ele, în caz că au observat că le lipsește sacoșa, vor încerca să ne găsească. Le spusesem că mergem la Grota Miresei, așa că poate încercau să vină după noi. Am ajuns în intersecție, dar ele nu erau. Tom îmi spune: Una dintre ele a luat-o pe aici, arătând într-o direcție. M-am uitat într-acolo, am mers ceva în acea direcție. Nimic. M-am întors și am vrut să plecăm spre salină, că deja se făcuse târziu și nu voiam să pierdem ultimul microbuz către mină. Deja renunțaserăm la ideea de a mânca ceva. Nu mai era timp. Mă simțeam vinovată, deși, pe bune, ce făcusem? M-am gîndit la binecunoscutul proverb cu facerea de bine, am ridicat din umeri și am încercat să mi-l alung din minte. Totuși, Dumnezeu a avut grijă de mine și de liniștea mea sufletească – a noastră, de fapt, că Tom părea la fel de îngrijorat, și am văzut-o pe una dintre doamne, răvășită, îndreptându-se către intersecția unde o lăsasem. Slavă Domnului! Era așa de fericită că ne-a văzut că mă gândeam ce comoară căra oare în sacoșa de plastic de pe bancheta mea. Sigur că nu-i răscolisem femeii prin traistă, deși acum îmi dau seama că ar fi fost o soluție să găsesc ceva indicii. Apoi ne-a lămurit: doamna era profesoară și avea lucrările pentru două clase, pe care le luase acasă să le corecteze. Doamne, ce ușurare am simțit! Am plecat spre salină urmăriți de binecuvântările doamnei profesoare, gândindu-mă că, și în cazul în care nu am fi găsit-o să îi înapoiem lucrările, tot am fi fost binecuvântați de câțiva elevi care nu-și învățaseră lecția și ar fi luat notă proastă la extemporal. Acum stau și mă întreb: oare eu ce lecție am învățat din întâmplarea asta?

Sursa foto: sf.co.ua

Femei de 10 pe Facebook