banner tex carrefour
Bombănelile Marinei Editoriale

Ne pierdem în hârtii. Chiar și în materie de dragoste.

Poate și pentru că mi-am petrecut patru ani din viață într-o facultate care rima binișor, în acele vremuri, cu birocrația, am căpătat o oarecare dependență de hârtii. Am un dulap întreg în care păstrez tot felul de documente, în copii sau original, păstrez ștampile importante, menite cândva să-mi schimbe viața în bine sau în rău, dovezi că mi-am plătit, conștiincioasă, datoriile față de stat, dovezi că m-am născut, că AM născut, că m-am măritat sau despărțit de bipezi care , în baza actelor respective, mi-au lăsat răni în suflet. Așa m-a învățat tatăl meu – evident, un tată de modă veche : să pastrez toate hartiile, că nu se știe niiodată când voi avea nevoie de ele.
Mărturisesc că spiritul ordonat și respectul pentru lege – care mă caracterizează, fără a fi făcut eforturi în acest sens – m-au făcut mereu să-mi doresc existența unor documente oficiale , care să certifice întâmplările din viața mea. Nu mi-am pus niciodată problema, în tinerețile mele ( nu că acum nu aș avea tot 20 de ani! 😉) să exist lângă un bărbat, fără să am un act oficial care să-mi permită acest lucru. Certificatul de casătorie mi-a părut întotdeauna documentul primordial în construirea unei relații serioase. O prostie, veti zice. La umbra lui, eu însă mă simțeam protejată : îmi dădea setimentul că viața mea de familie călărește un act oficial și nu un balon de săpun, deci, în mintea mea, responsabilitățile acestei uniuni oficiale ne amprentau și mai puternic pe noi, cei doi soți uniți în fața Ofițerului Stării Civile.
Unele femei consideră Certificatul de căsătorie ca fiind un act de proprietate asupra celuilalt. Cu asta nu cred că am fost vreodată de acord, deși marturisesc că uneori m-am simțit ceva mai relaxată, știind că bărbatul de lângă mine nu o va lua razna , existând un contract între noi. N-a fost să fie așa. Nu toți oamenii au respect față de contracte, mulți își pun semnăturile pe ele în dorul lelii, după care, la prima adiere de hormoni, o iau razna, țopăind pe mormântul iubirilor certificate prin acte oficiale.
Am cunoscut femei care au trăit în concubinaj decenii la rând, fericite fiind. Împărtășind instinctul de turmă, mărturisesc că m-am uitat și eu urât la ele. Cu mintea mea de acum, n-o mai pot face. Dimpotrivă, le privesc cu invidia cu care o femeie ghinionistă se uită la una norocoasă. Până la urmă, la ce mi-au folosit mie certificatele de căsătorie? Poate doar la o complicare birocratică a despărțirilor, la o adevărată caznă de a reveni la numele meu anterior, căruia îi atârnasem în coadă tinicheaua celor ale unor bărbați care mi-au trădat iubirea…
Emisunea noastră de astăzi nu va fi o apologie a concubinajului. Nicidecum. Cred cu tărie în instituția căsătoriei și de aceea nu mă codesc în a le răspunde reporterilor care-mi mai scormonesc viața personală, că nu mă voi da în lături de la a deveni din nou nevastă: e un statut care-mi place, pentru care sunt făcută și, acum pot spune : chiar antrenată! 😉Însă din dialogurile – pe care le intuiesc a fi încinse- din platoul emisiunii, cred că va răzbate o concluzie care deja plutește în aer : așa cum NU haina îl face pe om, nici certificatul de căsătorie nu garantează un mariaj fericit. Cu acte sau fără acte – până la urmă e o chestiune de noroc.
…și de căscat bine ochii – aș zice!

Femei de 10 pe Facebook