Ea și El Prietena mea, Narcisa

Narcisa vă răspunde

Dragă doamnă Narcisa,

Am 24 de ani și foarte mulți ani (cam de la 15) am suferit de depresie, eu sufăr și de bulimie (mereu am avut probleme cu greutatea, cel mai mult ajungând să am 90 kg la 1.70. La început până am găsit un psiholog bun am crezut că manânc mult doar pentru că sunt nesimțită și leneșă așa cum mi se spunea mereu de către toată lumea, acum sunt aproape slabă dar după atâția ani de depresie și ură de sine nu știu cum să mă accept, cum să învăț să mă iubesc și să accept că acum sunt frumoasa (mi se spune foarte des, deci nu e opinie propie). Incă am momente în care mă închid în mine și am senzația că sunt ultimul om. Chiar nu știu cum să fac să ies din cercul ăsta vicios, cu tot ajutorul psihologului, tot am probleme interioare. Chiar vreau să îmi trăiesc viața și să mă simt vie. Ce părere ai? Numai bine, vă pup!

Ioana

Dragă Ioana,

Vorbeam chiar zilele trecute cu prietena mea pe subiectul ăsta, adică despre dragostea de sine și singura concluzie solidă la care am ajuns amândouă este că, o dragoste de sine completă, echilibrată (nu egoistă și nici narcisistă), este imposibilă fără conștientizarea prezenței divinității în ființa ta. Abia atunci când ești total conștient de prezența scânteii divine în tine, nu mai aștepți validarea altora și nici nu-ți mai validezi stima de sine în funcție de ce faci, cum arăți ci în funcție de ce ești: prezența divină în corp uman.
Chiar tu spui că acum ți se spune des că ești frumoasă și totuși, vezi, asta nu ți-e suficient ca să te simti bine cu tine. Aici eu aș zice că sunt două probleme. Una e că i-ai lăsat pe ceilalți să-ți spun cine și cum ești, și atunci și acum, iar asta nu are cum să funcționeze niciodată. Doar tu ești aceea care decide care sunt standardele și reperele tale. Nu mai da celorlalți din puterea ta personală de decizie. A doua problemă aș zice că e faptul că-ți bazezi întreaga apreciere de sine pe felul în care arăți (și mai trist, pe un număr de kilograme, în plus sau în minus…)
Din punctul meu de vedere trebuie să începi să te privești ca pe o ființă completă, ca pe o sumă de trăiri, emoții, abilități, caracter, decizii, putere, capacitatea de a îndura și de a sublima emoții în trăsături de caracter, adică ești mult mai mult decât o carcasă care cântărește un număr mai mic sau mai mare de kilograme. Ești o ființă complexă, frumoasă sau nu, din punctul de vedere al efemerelor standarde de frumusețe, o ființă cu multe nivele de existență și exprimare, fizic, emoțional, mental, spiritual și eteric, nivele pe care ar trebui să le cultivi și să le iei în considerare când te autoevaluezi.
Iți doresc să te vezi așa cum ești de fapt și să-ți permiți expansiunea înspre ființa ta întreagă!
Știu că în România nu e o practică foarte des întîlnită, însă, la fel ca oriunde în lume, ai putea să găsești un terapeut specializat în vindecarea copilului interior, pentru că se pare că acolo se află sursa suferinței tale.
Iți doresc iubire!
🙂 Narcisa

 

Dragă Narcisă!
Îmi plac florile și oamenii cu nume de flori! Îi consider oameni frumoși sufletește și tu chiar așa și ești – un om bun, cu un suflet frumos. Am observat asta de când te ascultam cântând! Nici nu am știut că nu mai ești în țară (nu prea ma uit la tv) și am aflat de aici, citindu-ți rubrica. Iată, după atâta vreme de la apariția ei, mi-am luat inima-n dinți și ți-am scris și eu! Sunt o tânără mămică, părăsită de iubitul ei chiar când am aflat că voi aduce pe lume un copil. Nu sunt nici prima nici ultima, știu, toată lumea îmi spune asta și m-am obișnuit deja cu ideea că ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!” Copilul meu are acum 6 luni, e o frumusețe de băiat, îl iubesc așa de mult, încât aproape nici nu mai fac nicio legătură între el și netrebnicul care a refuzat să-i fie tată, deși mie mi-a jurat că mă va iubi până la moarte și nu mă va părăsi niciodată. Asta e, am fost proastă și am crezut.
De câteva săptămâni mă văd cu un bărbat. E un om foarte frumos la suflet, a trecut și el printr-o experiența groaznică (soția l-a părsit pentru cel mai bun prieten) iar acum încearcă să revină la viață. Ne simțim bine împreună, ieșim aproape zilnic, mergem la film, în oraș, am fost chiar la un picnic. Nu am mers mai departe încă. Întelegi ce vreau să spun. E momentul, cred, să-i spun de copil (nu m-am încumetat încă, mi-e groază c-o să facă stânga-mprejur!) dar te întreb, dragă Narcisa, dacă să-i spun acum, sau după ce trecem la o nouă etapă a relației noastre? Repet, mi-e teamă de impactul unei astfel de vești, care pe bărbați știu că îi îngrozește. Ce mă sfătuiești? Îți multumesc,
Raluca

Dragă Raluca,

Ai dreptate 🙂 nu ești nici prima și cu siguranță nici ultima femeie singură care are un copil. In situația ta am fost și eu.
Ce nu înțeleg eu, e de ce consideri copilul o sperietoare? Din punctul meu de vedere, e un foarte bun criteriu de selecție a bărbaților din jurul tău. Cel care te va iubi te va lua și cu cinci copii, iar cel care nu are intenții solide vis a vis de tine, nu le-ar avea nici dacă ai fi singură și independentă.
Cred că de la prima conversație cu un bărbat pe care-l placi, trebuie să menționezi faptul că ești mamă și cât de important este copilul tău pentru tine. Tu nu încerci să păcălești un bărbat într-o relație, ci încerci să-ți găsești un partener serios, alături de care, eventual, să-ți poți crește copilul. Faptul că ești mamă trebuie menționat cât mai curând și cât mai asumat ca să consolidezi onestitatea, deschiderea și calitatea relației tale.
Nu subestima un bărbat care te iubește. Nu-i evalua pe toți prin prisma întâmplării nefericite cu tatăl copilului tău. Nu toți sunt lași și inconștienți, Iar tu cu tine ar trebui să lucrezi puțin ca să înțelegi că acest copil nu este un impediment în a găsi un partener de viață, el in sine este cel mai important parteneriat din viața ta de acum și până vei inchide ochii ultima oară.
Acest copil nu trebuie să fie o corvoadă sau să fie privit ca o responsabilitate continuă, un ostacol în viața ta, el trebuie să fie sursa puterii, bucuriei și mândriei tale.
Eu, dacă aș fi bărbat, aș privi cu suspiciune faptul că n-ai amintit de copil până acum. Zici că ați ieșit aproape zilnic. M-aș gândi, unde a fost copilul în tot acest timp? Cine a preluat responsabilitatea de mamă cât timp noi am fost la picnic sau la film? E vorba de un copil mic, totuși…
Cred că ar trebui să te focusezi mai mult pe a creea o legătură frumoasă între tine și copilul tău, în acest moment, asta neînsemnând că trebuie să te închizi în casă, însă relația ta cu copilul tău ar trebui să fie prioritară întotdeauna, mai ales acum, când este atât de mic…
Asumă-ți rolul minunat de mamă și ai să vezi că lucrurile se vor așeza frumos în timp.
Mult noroc și să-ți trăiască feciorul!
Narcisa

Narcisa draga! De ce nu ne mai trimiți câte un cântec, de acolo, de departe? Mai cânți tu, oare? Când vii în țară?
Eu îți scriu ca să te invit la nunta mea, care va fi în iunie, la Cluj. M-aș bucura să te am printre oaspeții de seamă și să ne și cânți la nuntă, cred că-mi va purta noroc!
Până una alta, spune-mi cum să-mi conving soțul să nu locuim cu ai lui? Am o soacră care deși e bine intenționată, e genul acela de femeie care vrea să conducă Universul, deci nu-mi va fi ușor! Ei au spațiu excedentar (4 camere, la doi inși), iar Mihai e unicul lor copil. Pare rațional să locuim cu ei, dar eu îmi doresc să locuim singuri, doar e „viața în doi”, nu în patru! Cum să fac însă, să nu provoc scandaluri încă de la început? Sau… să aștept mai întâi să aibă loc nunta?…
C.T.

Dragă C. T.

In momentul în care te-ai hotărât să pornești în viață cu omul tău, eu cred că trebuie să fii cât mai deschisă, cât mai onestă vis a vis de ce-ți dorești, de ce crezi tu că e bine pentru voi. Cred că trebuie să îți exprimi dorințele, planurile, nevoile înainte de a porni la drum cu un om, ca să clădești totul pe un fundament de onestitate totală, altfel nu văd cum ar putea să reziste un parteneriat pe termen lung. Dacă nu rezonați, nu văd care e motivul să mai porniți la drum. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi dacă el ar avea planuri secrete, în care tu ai sfârși prin a avea grijă de casă și părinții lui fără să mai poți visa la o carieră, la împlinire personală, de exemplu. Cum ar fi?
Trebuie să vorbești cu el de acum. Dorința ta e foarte normală și foarte sănătoasă pentru relația voastră, ai putea să fi surprinsă să afli că și el își dorește același lucru, că își dorește desprinderea de cuib și un început curat și intim alături de tine.
În rest, ce să zic? Casă de piatră, în doi, pentru început! 🙂
Am să ajung în Cluj chiar în iunie, îmi duc o parte din familia de aici să vadă România, deci nu merg pentru concerte de data asta, însă, atunci când sunt invitată, onorez cu mare plăcere orice invitație.
Până una alta, îți trimit un cântec mai recent, sper să-ți placă 🙂

semnatura-narcisa

3 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

  • Bună!
    Spune-mi, te rog, cum crezi că se va sfârși o relație care a început foarte bine, cu o dragoste nebună în facultate, și s-a deteriorat continuu, pas cu pas, din vina ambilor? Ne-am cunoscut în anul întâi, am fost fiecare pentru celălalt prima iubire adevărată, ne-am căsătorit dupa un an, apoi au venit, pe rând, copiii ( eu nici n-am reușit să termin studiile din cauza asta), după care au început certurile, frecușurile pe orice tema măruntă, din cauza copiilor n-am mai avut oarte de vacanțe, de ieșit împreună nici măcar la o plimbare prin oraș sau la o pizza. Acum copiii au 5 și respectiv 4 ani, relația noastră e praf, doar ei o mai țin, cred, în viață. Cum crezi că vor evolua lucrurile și cum pot salva situația. Mi-e frică să rămân singură cu doi copii. Rău cu rău, dar mai rău fără rău, cred.

  • Narcisa, nu știu ce să fac! Este foarte intim ceea ce îți spun și te rog sa nu râzi de mine. Evident, nu voi semna acest mesaj și te rog sa ma ierti, stiu ca e politicos sa te recomanzi, atunci cind te adrsezi cuiva!
    În urma unei boli prelungite, soțului meu( suntem căsătoriți de 14 aji) i-a fost afectată potența. Avem o relație foarte frumoasa, un baiețel superb de 10 ani, dar partea sexuală a vieții noastre din păcate a dispărut. Din acest motiv soțul meu a devenit foarte închis în el pare a fi veșnic nemulțumit, deseori nervos. Își dă seama că, la 37 de ani ai mei ( el are 51) , eu înca mai am nevoie de acest lucru și probabil este disperat, in sinea lui. De câteva ori, in ultima vreme, mi-a sugerat că îmi pot căuta fericirea in brațele altui barbat….Îmi iubesc foarte mult soțul, dar mărturisesc că si pe mine mă ingrozeste gândul ca nu voi mai putea face dragoste niciodată, cu niciun bărbat.. Nu-mi sta in caracter sa insel, chiar daca, poate, as avea o scuza.. Sunt intr-un mare impas , asadar. Narcisa tu ce-ai face in locul meu?..

  • Bună ziua, Narcisa. Fac parte din generatia părinților tăi, asa că problema pe care o am , nu e a mea, ci a fiicei mele, dar e ca si cum ar fi a mea. Ma intereseaza cum privesti tu, la vârsta ta, situatia in cauza, caci ma suspectez de multe ori că sunt eu depășită și că generația voastră gindeste cu totul altfel, deci ar trebui sa stau in banca mea.
    Fiica mea, desi a implinit recent 38 de ani – deci nu mai e chiar o tinerica! – nu s-a măritat până acum niciodată. Eu și sotul meu ne-am despărtit acum 30 de ani, cind ea era foarte mica. Am trecit printr-o casnicie urâta si un divort oribil, amindoua petrecându-se sub ochii copilului meu, din păcate. Din acest motiv, spune ea, fiica mea si-a pierdut increderea in institutia casniciei, nu vrea sa treaca prin ceea ce a trecut mama ei. In mod evident, a fost foarte marcata. Acest lucru o impiedica se pare sa-si gaseasca un partener stabil. Sare „din floare-n floare” și se detaseaza imediat cind simte ca o relatie devine prea serioasa. Ea spune ca asa îi e bine, ca asa se simte fericita, că vrea sa-si traiasca viata, nu sa stea la cratiță și după fundul unor copii care sigur vor creste necunoscatori.
    Iar eu…sufăr! Imi doresc s-o văd la casa ei, imi doresc sa-mi cresc nepoții, îmi doresc să plec din lumea asta cu sufletul impăcat că are cine sa aibă grijă de fiica mea .. De aici rezultă nesfârșite discutii intre mine si ea, termibate de cele mai multe ori cu certuri si perioade lungi de îndepărtare… Unde gresesc? Sunt intr-adevăr depășită? Are leac fata mea?…sau eu sunt cea care trebuie sa ma vindec? Multumesc!

Femei de 10 pe Facebook