Ea și El Prietena mea, Narcisa

Narcisa vă răspunde

Bună ziua, doamnă Narcisa!
Am citit și răscitit cazurile trimise dvs de celelalte cititoare, în ideea că, poate, voi regăsi ceva care sa mi se potrivească și să nu mai fiu nevoită să vă scriu eu însami. Oricum, rezolvarea „în public” a problemelor personale mi se pare ușor delicată, dar noroc cu faptul că ne permiteți să nu ne facem publică identitatea.
Eu fac parte din categoria mamelor ultraprotective. Am un singur copil – o fiică, adusă pe lume după ani și ani de tratamente chinuitoare, de fertilizare. O iubim amândoi – și eu și soțul meu – la nebunie, este lumina ochilor noștri, este rațiunea noastră de a trăi și, în plus, un copil tare bun, care, cel puțin până acum, nu ne-a adus decât satisfacții. Este elevă la liceul de muzică din orașul nostru și se pregătește pentru Conservator. Este sensibilă, dar tenace, este extrem de harnică și perseverentă, este politicoasă cu cei mari, începând cu noi, este total diferită de generația nebună din care face parte. Nu că ar fi neapărat meritul nostru, deși am fost foarte atenți la felul în care am educat-o, ci, pur și simplu, așa e ea.
Toate bune și frumoase, până la acest Revelion, când, cedând insistențelor ei de a o lăsa să și-l petreacă, pentru prima oară, cu prietenii (tocmai împlinise 18 ani și…cumva își cerea „dreptul la independență), am făcut, se pare, cea mai mare greșeală a vieții. În acea scurtă dar fatidică excursie de trei zile, fiica noastră a cunoscut un băiat, barman la hotelul la care au fost cazați (undeva, pe Valea Prahovei, nici nu mai are importanță), care i-a sucit pur și simplu mințile. Nu știu cât de „implicat” este tânărul respectiv (pe care l-am cunoscut doar din fotografii și din câteva povestiri, smulse cu forța de la fiica noastră), însă ea este pur și simplu fermecată de „golănașul” cu pricina, care a știut cum să o zăpăcească! Din acel moment, fiica noastră s-a schimbat radical. Au început nesfârșite drumuri în locul cu pricina, a lăsat-o mai moale cu pregătirea pentru Bac și pentru facultate, s-a relaxat total, a devenit distrată chiar, ba chiar, zilele trecute, după o mică ceartă cu noi (din păcate, acestea au devenit foarte dese în ultima vreme) ne-a replicat că oricum facultatea pentru care se pregătește este pierdere de vreme, că în zielele noastre a fi artist e sinonim cu a fi muritor de foame și că se gândește serios să renunțe la acest drum… Suntem îngroziți, pentru că intuim influența nefastă a acestui terchea-berchea care a pus stăpânire pe sufletul fiicei noastre. Am vorbit și cu prietenele ei, care ne-au confirmat că este foarte îndrăgostită și – aici e drama! – că plănuiește că, după ce termină școala, să se mute cu el și să deschidă împreună un mic bar, în care ea să cânte cu o trupă. Vestea asta ne-a pus capac. Simţim cum ne pierdem copilul, dar mai ales cum se pierde ea pe ea însăși. Și pur și simplu nu știm ce să facem, pentru că suntem siguri că o intervenție brutală ar fi fatală relației noastre. Sau mai bine zis „restului” de relație care a mai rămas din ea.
Stimată doamnă Narcisa! Am înțeles că si dvs sunteți mamă de fată și cu siguranță nu vă este străină această vârstă ”cu năbădăi”. Ce credeți, avem vreo cale de atac, sau nu putem decât să asistăm neputincioși la ruinarea unicului nostru copil?
Vă mulțumim și sperăm să ne includeți în lista răspunsurilor dvs.
Cu stima, familia F.P.

 

Dragii mei,

Mi-e tare greu să-mi spun părerea în cazul vostru…

E adevărat, am şi eu o fată de vârsta fetei voastre, Daria a împlinit 18 ani în luna aprilie şi tot ce îmi doresc pentru ea e să fie fericită.

Se întâmplă în câte o zi să îşi dorească să facă lucruri cu care eu nu sunt de acord, să meargă cu prietenii la petreceri sau să se întoarcă din oraş la o oră târzie. Chiar dacă am strângere de inimă de cele mai multe ori, îi cam dau voie să facă ce vrea…

Obişnuiam să-i spun mai degrabă nu la orice propunere şi să-i reamintesc mereu că integritatea ei fizică, psihică şi emotională e foarte importantă şi mă face să-mi doresc să o ţin în casă, cât mai aproape de mine, până într-o zi când mi-a spus că, ţinând-o lângă mine mereu, îi asigur integritatea fizică, însă nu cea psihică şi emoţională. Mi-a spus că-şi doreşte să poată să pună în aplicare tot ce-am învăţat-o în anii trecuţi, să trăiască experienţe normale pentru vârsta ei, să facă greşelile pe care le facem toţi în prima tinereţe şi să ştie că are mereu braţele mele protectoare la care să se întoarcă. Asta mi-a deschis ochii…

Cred că cel mai bun lucru pe care puteţi să-l faceţi pentru fiica voastră e sa îi acordaţi sprijin în ce-şi doreşte să facă. Sincer şi necondiţionat. Cred că ar trebui să-l cunoaşteţi si voi pe băiatul de care e atât de îndrăgostită. Cred că aţi putea să îl chemaţi la voi acasă la o întâlnire mai puţin formală, de exemplu la pizza şi bere ori să organizaţi un grătar la iarbă verde. Cred că cel mai bine l-aţi putea cunoaşte dacă faceţi tot ce depinde de voi să fie o atmosferă relaxată, în aşa fel încât să fie şi el relaxat. Poate descoperiţi un băiat bine crescut, un om pe care să-l puteţi considera potrivit pentru fiica voastră, nu excludeţi din start varianta asta.

Pe de altă parte, cine ştie cât va mai dura îndrăgosteala asta? Poate e doar un foc de paie care se va stinge la fel de iute cum a început iar fiica voastră va reveni la vechile ei obiceiuri. Dacă, să zicem, ¨dez-drăgosteala¨asta nu se întâmplă în timp util iar ea pierde intrarea la facultate anul ăsta, nici asta nu e o dramă, poate să se pregătească şi să intre anul următor. Cred că v-ar durea mai puţin decât dacă aţi vedea-o zilnic plânsă şi nefericită, închipuindu-şi că şi-a pierdut iubirea vieţii din cauză că n-au înţeles-o părinţii…

Eu zic că e doar o etapă şi că cel mai important este ca fiica voastră să ştie că, indiferent ce se va întâmpla, părinţii ei vor fi plasa ei de siguranţă, oricând gata să o primească în braţele lor iubitoare.

Scriam la începutul răspunsului meu că mi-e greu să-mi spun părerea în cazul vostru. Mi-e greu pentru că, la fel ca voi, învăţ şi eu zi de zi cum e să fii părintele unei tinere de 18 ani… Imi fac o mie de griji, stau cu telefonul în mână şi aştept să-mi scrie ea mesaj ca să nu o zăpăcesc eu cu întrebările din minut în minut, aşa cum sunt tentată, nu-mi găsesc locul ziua şi nu dorm bine noaptea până nu intră pe uşă să o întreb: ei, cum a fost, iubito? Te-ai distrat? Pentru că, aşa cum ziceam, tot ce-mi doresc e să fie fericită.

 

Salut, Narcisa! Sunt Bianca, mă mai ții minte?
Mi-ai răspuns acum vreo două luni, la scrisoarea mea. Eu sunt zăpăcita aia, îndrăgostită de doi bărbați – un papagal însurat, pe care-l iubeam, da’care nu era în stare să ia o decizie, și un alt pămpălău, un afacerist acoperit până peste cap de problemele lui, cu care ma iubeam mai mult… la telefon!
Ti-am urmat sfatul, am lăsat-o mai moale cu amândoi, căci, respectându-ți „indicațiile” m-am analizat mai bine și, da, ai dreptate, de fapt nu-l iubeam pe niciunul. Între timp însă am făcut cunoștință cu un bărbat super, cu cinci ani mai mare decât mine, IT-ist la o firmă cunoscută, care pot spune cu mina pe inimă că e sufletul meu pereche! Ne înțelegem de minune, iar vara asta plănuim să ne mutăm împreună. Îţi mulţumesc, Narcisa, pentru că dacă nu mă temperai tu, nu aveam ocazia să-l „văd” pe Mihai!
Să ne trăiesti și să știi că i-am povestit si prietenei mele, Alina, de rubrica ta, și s-a decis să-ți scrie și ea, căci și ea are nişte încurcături sentimentale și are nevoie de un sfat!
Cu drag,
Bianca Tănase (intre timp, 27 de ani)

Dragă Bianca,

te ţin minte, cum nu? 🙂

Mă bucur că ţi-ai găsit un om pe placul tău! E drăguţ că vă faceţi planuri să vă mutaţi împreună, cred că e sigura variantă să-l cunoşti mai bine pe partenerul tău. Pân’ la urmă, dacă nu funcţionează, n-ai decât să te întorci la punctul din care ai plecat, îmbogăţită cu o experienţă ce nu poate fi înlocuită de niciun fel de sfaturi, din partea oricui ar veni ele.

Te îmbrăţişez cu drag şi îţi doresc să fii fericită!

Adevarat a-nviat, Narcisa!

M-am codit mult până să-ţi scriu. Nici acum nu sunt sigură că-ţi voi asculta sfatul, dar sunt pur şi simplu curioasă cum ai gestiona tu situaţia mea. Am primit atâtea „instrucțiuni de folosire a vieții mele”, încât sunt pur și simplu buimacă.
Iată ce mi s-a întâmplat :
Când aveam 17 ani, m-am îndrăgostit de un băiat, coleg de liceu, cu un an mai mare. Era cam golănaș, drept care i-am căzut ușor în plasă, eu fiind o tocilară, cu nasul mereu în cărți și cu destul de puține preocupări în afara şcolii (am o mamă zbir, care m-a ținut din scurt). Trec peste detalii. Am rămas însărcinată, am făcut un copil, tatăl lui s-a speriat și, împreună cu familia, s-au mutat în alt oraș, de frica complicațiilor (vroia să dea la Academia de Poliție, îi era groază că o să-și strice dosarul etc). Părinții noștri au căzut de acord ca ai mei să nu facă scandal, iar el să nu fie nevoit să recunoască copilul (ca să nu aibă o tinichea de coadă), însă să trimită lunar o sumă mai mult decât mulțumitoare, pe post de pensie alimentară. Dacă aceasta nu era achitată trei luni la rând, urma să-l dăm în judecată pentru recunoașterea paternității. Lucrurile s-au derulat conform înțelegerii. Tatăl copilului nu a mai apărut niciodată în viața noastră, însă banii veneau regulat, de la părinții lui. Am auzit că între timp a absolvit Academia de Poliție, că ocupă un post frumușel în orașul lui și că…arată foarte bine – asta e informația unei prietene comune, care s-a intersectat nu demult cu el. Nu s-a căsătorit nici până acum. Alte detalii nu știu. Copilul meu are acum 12 ani și, îndemnat nu se știe de cine, a început să mă preseze că vrea sa-și cunoască tatăl. Dorința e firească, cred, pentru că eu, în toți aceşti ani, nu l-am vorbit niciodată de rău pe tatăl lui, ci pur și simplu, am ignorat existența lui. Ca și cum am fi fost complici, nici fiul meu nu m-a întrebat niciodată de el. Pentru el, „tata” era bunicul lui, adică tatăl meu, care se poartă cu fiul meu în așa fel, încât acesta simte mereu o prezență masculină protectoare în preajma lui.
… Narcisa, sunt foarte îndoită. Este oare bine să răscolesc trecutul? Nu cumva deschis o cutie a Pandorei? In acelaşi timp, am oare dreptul să-i blochez fiului meu legătura cu tatăl lui? Ce zici? Repet, mă interesează mai mult cum gândești, nu garantez că te voi si asculta…
Dragă Cristina,

Ştiu că nu e uşor să-ţi creşti copilul singură, chiar şi atunci când ai ajutorul părinţilor. Părinţii unici au o responsabilitate imensă, ştiu asta, am trăit-o pe propria piele.

Eu am fost mereu de părere că-i poţi refuza orice celuilalt, evadatului din ecuaţia minunată ce ar trebui să fie copilul şi părinţii lui, însă nu-i poţi refuza copilului tău dreptul de a ştii cine sunt părinţii lui, în cazul vostru cine e tatăl său.

Nu m-aş gândi că răscolesc trecutul, nu m-aş gândi că deschid cutia Pandorei pentru că, în mintea mea, n-ar mai fi posibilă o poveste romantică între mine şi cel care a ales să uite că avem un copil împreună, indiferent de ce post ocupă sau cât de bine arată…

Eu i-aş spune copilului povestea noastră în mod corect, fără patimă şi cât se poate de obiectiv iar mai apoi, dacă în continuare îşi doreşte să-l întâlnească, aş mijloci întâlnirea lor având o discuţie în prealabil cu tatăl. Adică, m-aş asigura că vrea şi el să îşi întâlnească copilul şi că nu îi va face rău în niciun fel; nu uita că, indiferent de relaţia de sânge, omul acela nu-ţi cunoaşte copilul! Nu ştie ce-i place, ce-l emoţionează, de câte ori s-a îmbolnăvit, cum reacţionează când face febră mare, care este eroul lui preferat, când i-a picat primul dinte, când a făcut primul pas sau ce cuvinte spuse fără rea intenţie l-ar putea răni ireversibil.

Cam asta e părerea mea, cam aşa gândesc eu şi nu spun că am dreptate şi că ar trebui să ţii cont de părerea mea.

Sper să iei decizia cea mai bună pentru integritatea emoţională a copilului tău, pentru ca el să poată creşte fericit şi sănătos din toate punctele de vedere!

 

Etichete

3 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

  • Narcisa draga! De ce nu ne mai trimiți câte un cântec, de acolo, de departe? Mai cânți tu, oare? Când vii în țară?
    Eu îi scriu ca să te invita la nunta mea, care va fi în iunie, la Cluj. M-aș bucura să te am printre oaspeții de seamă și să ne și cânți la nuntă, cred că-mi va purta noroc!
    Pina una alta, spune-mi cum să-mi conving soțul să nu locuim cu ai lui. Am o soacră care deși e bine intenționată, e genul acela de femeie care vrea să conducă Universului, deci nu-mi va fi ușor! Ei au spațiu excedentar ( 4 camere, la doi inși), iar Mihai e unicul lor copil. Pare rațional să locuim cu noi, dar eu îmi doresc să locuim si guri, doar e „viața în doi”, nu în patru! Cum să fac însă, să nu provoc scandaluri încă de la început? Sau…să aștept mai întâi să aibă loc nunta?…

  • Dragă Narcisă!
    Îmi plac florile și oamenii cu nume de flori! Îi consider oameni frumoși sufletește și tu chiar așa și ești – un om bun, cu un suflet frumos. Am observat asta de când te ascultam cântând! Nici nu am știut că nu mai ești în țară( nu prea ma uit la tv) și am aflat de aici, citindu-ți rubrica. Iată, după atâta vreme de la apariția ei, mi-am luat inima-n dinți și ți-am scris și eu! Sunt o tânără mămică, părăsită de iubitul ei chiar când am aflat că voi aduce pe lume un copil. Nu sunt nici prima nici ultima, știu, toată lumea îmi spune asta și m-am obișnuit deja cu ideea că ” ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”! Copilul meu are acum 6 luni, e o frumusețe de băiat, îl iubesc așa de mult, încât aproape nici nu mai fac nicio legătură între el și netrebnicul care a refuzat să-i fie tată, deși mie mi-a jurat că mă va iubi până la moarte și nu mă va părăsi niciodată. Asta e, am fost proastă și am crezut.
    De câteva săptămâni mă văd cu un bărbat. E un om foarte frumos la suflet, a trecut și el printr-o experiența groaznică ( soția l-a părsit pentru cel mai bun prieten) iar acum încearcă să revină la viață. Ne simțim bine împreună, ieșim aproape zilnic, mergem la film, în oraș, am fost chiar la un picnic. Nu am mers mai departe înca. Întelegi ce vreau să spun. E momentul , cred, să-i spun de copil ( nu m-am încumetat încă, mi-e groază c-o să facă stânga-mprejur!) dar te întreb, dragă Narcisa, dacă să-i spun acum, sau după ce trecem la o nouă etapă a relației noastre? Repet, mi-e teamă de impactul unei astfel de vesti, care pe bărbați știu că îi îngrozește. Ce mă sfătuiești? Îți multumesc,
    Raluca

  • Draga dna Narcisa , am 24 si foarte multi ani (cam de la 15) am suferit de depresie, eu sufar si de bulimie (mereu am avut pb cu greutatea , cel mai mult ajungand sa am 90kg la 1.70, la inceput pana am gasit un psiholog bun am crezut ca mananc mult doar pt ca sunt nesimtita si lensa asa cum mi se spunea mereu de catre toata lumea,acum sunt aproape slaba)dar dupa atatia ani de depresie si ura de sine nu stiu cum sa ma accept,cum sa invat sa ma iubesc si sa accept ca acum sunt frumoasa(mi se spune f des,deci nu e opinie propie).Inca am momente in care ma inchid in mine si am senzatia ca sunt ultimu om.chiar nu stiu cum sa fac sa ies din cercul asta vicios,cu tot ajutorul psihologului,tot am probleme interioare.Chiar vreau sa imi traiesc viata si sa ma simt vie.Ce parere ai ? Numai bine ,va pup

Femei de 10 pe Facebook