banner tex carrefour
Ea și El Prietena mea, Narcisa

Narcisa vă răspunde

Dragi prieteni,

Nu uitați că sărbătoarea Invierii Mântuitorului e despre miracole!
Vă doresc să primiți lumina în casă și-n inimile voastre.
Să aveți căldură, bună înțelegere și iubire în sufletele și gândurile voastre și ale celor dragi vouă!
Christos a Inviat!

image

Iar acum să trecem la treabă, nu-i așa? Iată ce mi-au mai scris prietenii mei :

Maria :
Narcisa, bună!
Am fost colege în școala primară, dar tu cu siguranță, nu mă mai știi. Eu te știu că ești cunoscută, și mama mi-a spus, când ai devenit celebră, că am fost colege la școala. De atunci mă mândresc foarte mult cu asta și pot spune că ești vedeta mea preferată. Am fost foarte tristă când ai plecat din țară și ma bucur că te-am regăsit pe acest site, despre care la mine la servici vorbeste toata lumea. Iar rubrica ta este foarte citită ( am chiar o colegă căreia i-ai răspuns la scrisoare și care m-a și îndemnat să-ți scriu acum) . Te-aș ruga să-mi spui, tu ce-ai face în locul meu, dacă soțul tău, după 16 ani de căsnicie, ți-ar spune că el te iubește, dar că vrea să se bucure de viață, că nu are de gând să te părăsească, dar că are nevoie de o perioadă în care să simtă și el că „iese din rutina vieții de familie”- l-am citat pe el. Pentru mine această atitudine a căzut ca un trăznet, m-a dat total peste cap, îl banuiesc ca are pe cineva și că nu știe cum să-mi spună. Pentru că mi-e greu să-mi imaginez viața fără el, sunt tentată să accept acest „pact” – adică să ne facem că avem familie, dar el să aibă libertatea de a se bucura de plăcerile vieții de unul singur. Cei din jur îmi spun că e o prostie, și ca de fapt e primul pas spre despărțire. Tu ce-ai face în locul meu, dragă Narcisa?

Dragă Maria,

Mă bucur că mi-ai scris! Ai dreptate, nu-mi amintesc de toți colegii din școala generală, dar înțeleg că nu sunt singura 🙂 (măcar ție ți-a reamintit mama ta… )
Mă bucur dacă pot să ajut cu o părere, aș fi chiar curioasă să știu ce se întâmplă cu cei care-mi scriu după ce le răspund. Ce turnură ia viața lor, dacă le-a ajutat părerea mea, dacă era exact ce se gândeau să facă și aveau nevoie doar de o mică încurajare, de un mic imbold. Poate ii spui colegei tale să-mi mai scrie la un moment dat. 🙂
Legat de ce ți se întâmplă ție în căsnicie… cu siguranță, nu e ușor. M-am gândit mult la ce mi-ai scris, am încercat să mă pun în locul vostru, atât al tău cât și al soțului tău și concluzia la care am ajuns e ca să-i dai libertate omului pe care-l iubești, e singura soluție cu adevărat iubitoare.
Sunt multe cupluri în care partenerii își acordă libertate totală unul celuilalt și asta e exact ceea ce-i ține fericiți împreună.
Știu că nu e ușor, însa, dacă e începutul sfârșitului, măcar știi că ai făcut tot ce puteai face pentru relația voastră.
Acum, libertatea asta ar trebui să se acorde în ambele sensuri, pentru că nu poți să stai în așteptare, privind cum se bucură el de libertatea nou câștigată. Asta ar aduce doar frustrare și cred ca ar fi mult mai dificil de continuat viața de cuplu. Cred că e foarte greu să stai și să aștepți ca să vezi dacă-i albă ori neagră. Libertatea asta nu înseamnă că trebuie să-ți găsești pe altcineva, asa cum, faptul că el cere libertatea asta, nu înseamnă neapărat că are pe cineva.
Deci, dacă aș fi în situația asta, l-aș lăsa liber, condiția fiind ca libertatea asta să fie valabilă pentru amândoi.
Dacă asta își dorește, oricum n-ai cum să-l ții, n-ai cum să-i sechestrezi libertatea unui om.
Lasă-l liber. Dacă e iubire adevărată între voi, va rezista. Daca nu, n-ai pierdut nimic.
S-ar putea ca în perioada asta de răzvrătire, să-și dea seama că, de fapt, a avut lângă el toată viața exact ce și-a dorit.
Altfel, sincer, cred că singura soluție este divorțul…

Te imbratisez cu drag!
Narcisa

Anca:
Narcisa, merită să emigrezi in Finlanda? Am această sansă și…nu mă încumet să-i dau curs: mi-e tare teamă de faptul că acolo e tot timpul foarte frig si oamenii sunt foarte reci. E adevărat?
Dragă Anca,

Acum, când îți scriu, la mine sunt 22 de grade Celsius. E soare și senin. 🙂 Am și uitat cât de frig era aziarnă…
E adevărat că Finlanda nu e pentru toată lumea, cel puțin la concluzia asta am ajuns eu, după cei șase ani de când locuiesc aici.
M-ar fi ajutat mai multe informații, ca să-ți pot da un răspuns mai detaliat. Insă, dacă ramânem la generalități, depinde de ce zonă a țării e vorba: una e să locuiesti în sud, în zona metropolitană Helsinki, și alta e să locuiești în Laponia… Și aici, ca și la noi, oamenii sunt diferiți de la sud la nord și de la est la vest, la fel cum și vremea e foarte diferită, dacă vorbim de Helsinki, care e în sud, sau Rovaniemi care e în nord, în Laponia, ori dacă vorbim de nordul extrem, de la granița cu Norvegia…
Dacă vrei și poți să-mi dai mai multe informații, îți răspund cu mare plăcere. Dacă nu, aș zice să faci o excursie de o săptămână- două, prima dată și să vezi cum ți se pare, dacă ți se potrivește. Până la urmă, orice aș zice eu, doar tu știi ce te-ar putea face să pleci din locul în care te-ai născut…
Curaj, lumea e mare și posibilitățile nelimitate! 🙂
Georgeta:
Bună ziua, stimată Narcisa Suciu!
Intru direct in subiect, pentru că sunt o femeie foarte organizată.
După un mariaj nefericit, care s-a sfârșit după 20 de ani, mi-am
găsit, în fine, sufletul-pereche. Pe noul meu soț l-am acceptat foarte
greu în preajma mea, pentru că eram extrem de neîncrezătoare în șansa
mea de a mai fi fericită. Dar, încet-încet, m-a cucerit, iar astăzi
pot spune, cu mâna pe inimă, că sunt din nou îndragostită. Plănuiesc
chiar să mă recăsătoresc (45 de ani nu e chiar o vârstă depășită
pentru așa ceva!) însă întimpin o opoziție puternică din partea celor
doi gemeni – adolescenți pe care îi am. Ei își iubesc foarte mult
tatăl natural și nu vor să-l accepte pe bărbatul care și-a făcut loc
în casa noastra, luându-i treptat locul. Nu vreau să pierd vremea,
povestindu-ți modul oribil în care fiii mei se poartă cu iubitul meu
și sunt de-a dreptul îngrozită ca s-ar putea să-l pierd, din cauza
aceste situații nefirești. Ce mă sfătuiești să fac, Narcisa dragă? Imi
iubesc copiii ca pe ochii din cap, îmi dau seama că suferă, dar… parcă am și eu dreptul la fericire, nu?…
Dragă Georgeta,

Bineînțeles că ai dreptul la fericire! Toți avem dreptul la fericire!
Exact de aici ar trebui să pornești. Trebuie să-i faci pe copiii tăi să înțeleagă că și mama lor e om!
Cred că rezistența și opoziția lor vine din neînțelegere.
In cultura noastră e cumva împământenită ideea că, din momentul în care o femeie se marită, trebuie să-și pună naframa-n cap și să-și ia locul la cratiță, singurul ei scop în viață devenind implinirea (atât la propriu cât și la figurat) soțului sâu. Când apar și copiii în ecuație, situația devine și mai dificilă… de aceea cred că, ideal ar fi, ca noi să le spunem copiilor de foarte devreme că și mama este tot un om ca și ei, și mama are prieteni și nevoie de timp cu prietenii săi, că și mama are pasiuni care pot să-i ocupe timp, că s-ar putea ca și mama să vrea să dea o tură cu bicicleta sau să joace un joc de orice fel, la un moment dat. Copiii trebuie învățați să respecte dreptul părinților de a alege, așa cum și părinții învață (câteodată scrâșnind din dinți) să le accepte prietenii, colegii care vin în vizită în cele mai nepotrivite momente și asa mai departe.
Ar trebui să dispară ideea de ¨sacrificiu¨, de ¨părinți care se sacrifică pentru copiii lor¨. Părinții nu trebuie să se sacrifice, trebuie să faca doar efort, la fel cum și copiii trebuie învățați să facă eforturi pentru părinții și familia lor. Copiii trebuie învățați că fiecare dintre noi contează, că fericirea fiecăruia e la fel de importantă.
Am mai spus la un moment dat că, atunci când mama e fericită, toată casa e fericită.
Trebuie să stai de vorbă cu ei, și va fi nevoie de mai multe discuții, să-i faci să înțeleagă că, așa cum tu nu poți să le impui, adolescenți fiind, ce fată să le placă, tot la fel și în cazul tău, ei trebuie să-ți respectul dreptul de a alege alături de cine vrei să-ți trăiești viața.
Cred că e o lecție de viață importantă și pentru ei, pe viitor, să înțeleagă că viața nu se termină odată cu divorțul, că există posibilitatea să întâlnim pe altcineva care să ne facă fericiți, că viața trebuie să continue chiar dacă mariajul eșuează.
Ar trebui să stai cu ei de vorbă și să le explici că, susținându-te în noua ta relație, nu înseamnă că îl îndepartează pe tatăl lor ci câ mai câștigă încă o prezență binevoitoare în persoana noului tău soț, cineva căruia să-i pese de ei și care să le fie aproape pe termen lung.
Știu că nu e ușor de ¨negociat¨ cu adolescenții, însă știu că nu e imposibil. Cu dragoste și comunicare sunt convinsă că poți să-i faci pe băieții tăi să înțeleagă că, pur și simplu, și mama lor e om! 🙂

semnatura-narcisa

3 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

  • Bună ziua, doamna Narcisa!
    Am citit și răscitit cazurile trimise dvs de celelalte cititoare, in ideea că, poate, voi regăsi ceva care sa mi se potrivească și să nu mai fiu nevoită să vă scriu eu însami. Oricum, rezolvarea „în public” a problemelor personale mi se pare ușor delicată, dar noroc cu faptul că ne permiteți să nu ne facem publică identitatea.
    Eu fac parte din categoria mamelor ultraprotective. Am un singur copil – o fiică, adusă pe lume după ani și ani de tratamente chinuitoare, de fertilizare. O iubim amândoi – și eu și soțul meu – la nebunie, este lumina ochilor noștri, este rațiunea noastră de a trăi și, în plus, un copil tare bun, care , cel puțin până acum, nu ne-a adus decât satisfacții. Este elevă la liceul de muzică din orașul nostru și se pregătește pentru Conservator. Este sensibilă, dar tenace, este extrem de harnică și perseverentă, este politicoasă cu cei mari, începând cu noi, este total diferită de generația nebună din care face parte. Nu că ar fi neaparat meritul nostru, deși am fost foarte atenți la felul în care am educat-o, ci, pur și simplu, așa e ea.
    Toate bune și frumoase, până la acest Revelion, când , cedând insistențelor ei de a o lăsa să și-l petreacă. pentru prima oară, cu prietenii ( tocmai împlinise 18 ani și…cumva își cerea „dreptul la independență), am făcut, se pare, cea mai mare greșeală a vieții. În acea scurtă dar fatidică excursie de trei zile, fiica noastră a cunoscut un băiat, barman la hotelul la care au fost cazați ( undeva, pe Valea Prahovei, nici nu mai are importanță), care i-a sucit pur și simplu mințile. Nu știu cât de „implicat” este tânărul respectiv ( pe care l-am cunoscut doar din fotografii și din câteva povestiri, smulse cu forța de la fiica noastră) , însă ea este pur și simplu fermecată de „golănașul” cu pricina, care a știut cum să o zăpăcească! Din acel moment, fiica noastră s-a schimbat radical. Au început nesfârșite drumuri în locul cu pricina, a lăsat-o mai moale cu pregătirea pentru Bac și pentru facultate, s-a relaxat total, a devenit distrată chiar, ba chiar, zilele trecute, după o mică ceartă cu noi ( din păcate, acestea au devenit foarte dese în ultima vreme) ne-a replicat că oricum facultatea pt care se pregătește este pierdere de vreme, că în zielele noastre a fi artist e sinonim cu a fi muritor de foame și că se gândește serios să renunțe la acest drum… Suntem îngroziți, pentru că intuim influența nefasta a acestui terchea-berchea care a pus stăpânire pe sufletul fiicei noastre. Am vorbit și cu prietenele ei, care ne-au confirmat că este foarte îndrăgostită și – aici e drama! – că plănuiește ca, după ce termină școala, să se mute cu el și să deschidă împreună un mic bar, în care ea să cânte cu o trupă. Vestea asta ne-a pus capac. Simtim cum ne pierdem copilul, dar mai ales cum se pierde ea pe ea însăși. Și pur și simplu nu știm ce să facem, pentru că suntem siguri că o intervenție brutală ar fi fatală relației noastre. Sau mai bine zis „restului” de relație care a mai rămas din ea.
    Stimată doamna Narcisa! Am înțeles că si dvs sunteți mamă de fată și cu siguranță nu vă este străină această vârstă ” cu năbădăi”. Ce credeți, avem vreo cale de atac, sau nu putem decât să asistăm neputincioși la ruinarea unicului nostru copil?
    Vă mulțumim și sperăm să ne includeți în lista răspunsurilor dvs.
    Cu stima, familia F.P.

  • Salut, Narcisa! Sunt Bianca, mă mai ții minte?
    Mi-ai răspuns acum vreo două luni, la scrisoarea mea. Eu sunt zăpăcita aia, îndrăgostită de doi bărbați – un papagal însurat, pe care-l iubeam, da’care nu era în stare să ia o decizie, și un alt pămpălău, un afacerist acoperit până peste cap de problemele lui, cu care ma iubeam mai mult,..la telefon!
    Ti-am urmat sfatul, am lăsat-o mai moale cu amândoi, căci, respectându-ți „indicațiile” m-am analizat mai bine și, da, ai dreptate, de fapt nu-l iubeam pe niciunul. Între timp însă am făcut cunoștință cu un bărbat super, cu cinci ani mai mare decât mine, IT-ist la o firmă cunoscută, care pot spune cu mina pe inima ca e sufletul meu pereche! Ne înțelegem de minune, air vara asta plănuim să ne mutăm impreună. Iti multumesc, Narcisa, pentru ca dacă nu mă temperai tu, nu aveam ocazia să-l „văd” pe Mihai!
    Să ne trăiesti și să știi că i-am povestit si prietenei mele, Alina, de rubrica ta, și s-a decis să-ți scrie și ea, caci și ea are niste incurcături sentimentale și are nevoie de un sfat!
    Cu drag,
    Bianca Tănase ( intre timp, 27 de ani)

  • Adevarat a-nviat, Narcisa!
    M-am codit mult pina sa-ti scriu. Nici acum nu sunt sigura ca-ti voi asculta sfatul , dar sunt pur si simplu curioasa cum ai gestiona tu situatia mea. Am primit atâtea „instrucțiuni de folosire a vieții mele”, încât sunt pur și simplu buimacă.
    Iată ce mi s-a întâmplat :
    Când aveam 17 ani, m-am îndrăgostit de un băiat, coleg de liceu, cu un an mai mare. Era cam golănaș, drept care i-am căzut ușor in plasă, eu fiind o tocilară, cu nasul mereu în cărți și cu destul de puține preocupări în afara scolii ( am o mamă zbir, care m-a ținut din scurt). Trec peste detalii. Am rămas însărcinata, am făcut un copil, tatal lui s-a speriat și, împreună cu familia, s-au mutat în alt oraș, de frica complicațiilor ( vroia să dea la Academia de Poliție, îi era groază că o să-și strice dosarul etc). Părinții noștri ai căzut de acord ca ai mei să nu facă scandal, iar el să nu fie nevoit să recunoască copilul ( ca sa nu aibă o tinichea de coadă) , însă să trimita lunar o sumă mai mult decât mulțumitoare, pe post de pensie alimentară. Dacă aceasta nu era achitată trei luni la rănd, urma să-l dăm în judecată pentru recunoașterea paternității. Lucrurile s-au derulat conform înțelegerii. Tatăl copilului nu a mai aparut niciodată în viața noastră, însă banii veneau regulat, de la părinții lui. Am auzit ca între timp a absolvit Academia de Poliție, că ocupă un post frumușel în orașul lui și ca…arată foarte bine – asta e informația unei prietene comune, care s-a intersectat nu demult cu el. Nu s-a căsătorit nici până acum. Alte detalii nu știu. Copilul meu are acum 12 ani și, îndemnat nu se știe de cine, a început să mă preseze că vrea sa-și cunoască tatăl. Dorința e firească, cred, pentru ca eu , în toți acesti ani, nu l-am vorbit niciodata de rău pe tatal lui, cu pur și simplu, am ignorat existența lui. Ca și cum am fi fost complici, nici fiul meu nu m-a întrebat niciodată de el. Pentru el, „tata” era bunicul lui, adică tatal meu, care se poartă cu fiul meu în așa fel, încât acesta simte mereu o prezența masculina protectoare în preajma lui.
    ..Narcisa, sunt foarte îndoită. Este oare bine să răscolesc trecutul? Nu cumva deschis o cutie a Pandorei? In acelasi timp, am oare dreptul sa-i blochez fiului meu legătura cu tatăl lui? Ce zici? Repet, ma intereseaza mai mult cum gândești, nu garantez că te voi si asculta…

Femei de 10 pe Facebook