Ea și El Prietena mea, Narcisa

Narcisa vă răspunde

C.Petrescu : Narcisa, o să te șocheze ce-ți spun: eu nu-mi iubesc copilul! Am rămas însărcinată cu fiica mea când aveam 17 ani, acum eu am 34, ea are vârsta mea de atunci. Mi-au crescut-o părinții, eu eram prea mică pentru a fi mamă. A crescut ca o straină, față de mine, îmi spune pe nume, le spune mamă și tată părinților mei. Am încercat să mi-o apropii, însă e ostilă și nici eu nu am nervi să mă rog de ea. Vorbește urât cu mine, mă jignește nonstop, așa că mi s-a dezvoltat nu neapărat o ură la adresa ei, dar în orice caz o „neiubire”. In același timp, aș vrea să am și eu o fiică, cu care să mă înțeleg bine. Am oare ceva de făcut, în direcția asta?…Știu, vei spune: un alt copil! Dar încă n-am găsit bărbatul potrivit! (cu tatăl Mariei dezamăgirea a fost atât de mare, încât aproape că mi-am pierdut încrederea în bărbați!
Mulțumesc, fată dragă, cum le știi tu pe toate, ca un om mare!

Dragă C. Petrescu,

Ai dreptate, m-a șocat ce mi-ai spus, deși nu e prima oară când aud că o mamă nu-și iubește copilul… Am mai auzit de mame care spuneau că ¨nu rezoneaz㨠cu copilul lor. Deși nu e prima oară, rămâne pentru mine la fel de șocant…
Greșești când spui că știi că îți voi da ca soluție ¨un alt copil¨. Sincer, dacă nu m-aș cenzura, ti-aș spune că o femeie ca tine nu trebuie să-și ia nici măcar o plantă la ghiveci în îngrijire…
Pentru că mă cenzurez, însă, nu-ți spun asta. Tu ți-ai pus singură diagnosticul: neiubire…
Dacă aș fi în locul tău, aș încerca să mă repar pe mine însămi întâi. M-aș duce la un psiholog, mi-aș găsi un terapeut bun care să mă ajute să mă întregesc eu ca om, ca femeie, pe urmă aș încerca să-mi iau și fiica la una din ședințele astea, cu siguranță nici sufletul ei nu e întreg, și ea are nevoie de ajutor.
E adevărat că ai fost o mamă tânără, însă asta nu cred că e o scuză. Am văzut mame tinere care și-au iubit copilul dinainte de a se întâlni în planul fizic, am văzut tați la fel de tineri dormind pe scările spitalului doar-doar și-or vedea copilul măcar și o clipă… De aceea-ți zic, cred că ar trebui să faci ceva tu pentru tine întâi și abia apoi să încerci să dezvolți o legătură cu fiica ta.
Un lucru, totuși, nu înțeleg: spui că au crescut-o părinții tăi și că a crescut ca o străină pentru tine. Tu unde erai în timpul ăsta? Unde ai fost 17 ani? Au crescut-o totuși părinții tăi, să înțeleg că nu ai avut voie să o vezi sau că doar ai fost prea ocupată pentru copilul tău?

V. M. : Dau un regat pentru un sfat!
Narcisa, un bărbat pe care l-am înșelat, mă va putea ierta vreodată? Am avut proasta inspirație să-i mărturisesc iubitului meu – viitor soț – o „rătăcire” pe care am avut-o recent, după o ceartă puternică. Sincer, eram convinsă că relația noastră s-a sfârșit și…cred că am vrut să uit de toate, m-am îmbătat la un party și …am cedat, incredibil de ușor, insistențelor unui prieten comun, care îmi făcea demult curte. Apoi eu și iubitul meu ne-am împăcat, și, pentru că-mi era teamă ca nu cumva acest amic comun să-i spună despre „trădarea” mea, i-am marturisit chiar eu. A trecut foarte greu peste acest moment, vreo două zile nu a făcut decât să respire lângă mine. După care… relația a pornit-o mai departe. Au trecut de atunci două luni, nu am mai vorbit despre asta niciodată, dar evită să mai meargă în locuri unde se află și Acela, și îl surprind deseori foarte abătut, gânditor. Nu știu dacă din acel motiv, poate e doar o paranoia a mea… Ideea este că, înainte de a ne certa, fixaserăm nunta pentru octombrie. Nu a vorbit niciodată despre decomandare, ba chiar l-am auzit vorbind cu „mama-soacră” despre o excursie în luna de miere…dar mă tot roade gândul ăsta: oare „acel” amănunt din viața noastră de cuplu nu va apărea între noi, când ne va fi lumea mai dragă? Poate fi iertată o astfel de „rătăcire”? Poate fi uitată?…

Dragă V.M.

După părerea mea… nu. O astfel de întâmplare nu cred că poate fi nici uitată, nici iertată…
Cred, însă, că cel mai bine ar fi dacă ai putea să-i pui aceste întrebări direct lui, viitorului tău soț… Spune-i despre ¨paranoia ta¨, întreabă-l dacă e sigur că puteți merge mai departe împreună și încercați să stabiliți că-i albă sau neagră înainte de nuntă…
Am auzit povești în care oamenii le iertau partenerilor astfel de indiscreții doar pentru a avea, la rândul lor, parte de înțelegere ¨la o adică¨. Poate viitorul tău soț a întors-o pe toate părtile în alea două zile când spui că ¨doar a respirat¨ lâng tine, poate a apreciat că nu l-ai lăsat să afle din altă parte și ai găsit curajul să i-o spui chiar tu, poate nu consideră trădarea fizică ¨păcat de moarte¨, poate așteaptă doar momentul potrivit să ți-o întoarcă, să ți-o plătească cu aceeași monedă, poate-poate-poate…
Sunt multe posibile scenarii însă niciunul nu te-ar ajuta acum cu nimic. Orice ți-aș scrie eu, realitatea-i doar una, aceea care e 🙂 și pe care nu poți s-o afli decât de la el.
Dacă vrei să știi exact cum stai, care e situația voastră, eu zic să-ți cauți tot curajul pe care-l ai și să-l provoci la o discuție onestă, fără ascunzișuri, din care să încerci să găsești răspunsuri la întrebările tale, doar n-o să trăiești o viață așteptând să vezi dacă drobul de sare cade au ba 🙂
Sper să vă fie bine, împreună ori separat!

Mariana: Narcisa, cum să-mi învăț bărbatul să fie romantic? Avem deja 2 ani de când suntem căsătoriți, el e mai de la țară, deși e om de afaceri, dar meseria l-a abrutisat și, în plus, se pare că prima lui soție (așa e, am uitat să-ți spun că amândoi suntem la a doua căsnicie) era o persoană dură, lipsită de tandrețe și romantism. Eu însă sunt o fire romantică, îmi place să mi se spună „te iubesc!” (soțul meu consideră un lucru deplasat), să fiu luată-n brațe, să fiu ținută de mână pe stradă, să mi se cumpere flori, să fiu luată prin surprindere de gesturi de tandrețe. Pentru George, singurele gesturi de tandrețe se rezumă la a-mi întinde bani, să merg să-mi iau ceva frumos. Desigur că, probabil multe din femei mă invidiază, citind acest lucru, însă eu o țin pe a mea: fără romantism, viața nu are nici parfum, nici culoare. Banii nu ți le pot da.. Deci, Narcisa, am vreo șansă să-l schimb? Eu am 50 de ani, el -60.
Dragă Mariana,

Cred că e greu să mai schimbi un om ajuns la 60 de ani… Sigur că greu nu înseamnă imposibil. 🙂
Dacă singurul fel în care el știe să-și exprime afecțiunea e acela în care-ți dă bani ca să-ți cumperi ceva frumos, cred că ¨greul¨ va pica pe tine 🙂 Pentru că ¨ceva frumos¨ poate să fie, de exemplu, o excursie pentru doi la Viena sau la Veneția, sau într-un loc pe care-l consideri tu romantic și pe care ți-ai dori să-l vezi.
Ai putea să faci o rezervare pentru voi doi la un restaurant unde ți-ar plăcea să te ducă el și n-o face. Spune-i tu că îl iubești, fă-i tu surprizele pe care ți-ar plăcea să ți le facă el. Pân’ la urmă, cine spune că partea asta le e dedicată exclusiv bărbaților? Cine te poate opri să-l răsfeți puțin pe soțul tău? Poate ajunge să îi placă și o face și el, la rândul lui, mai știi?
Cum ziceam, e greu să schimbi pe cineva la 60 de ani, însă nu e imposibil. Cu puțin efort, cred că s-ar putea să-ți iasă așa cum vrei.
Invidia celorlalte femei nu cred că ar trebui să valoreze nimic în ochii noștri, indiferent ce cred ceilalți despre noi, suntem singurii care știm cum e viața noastră, cât ne împlinește partenerul nostru și de ce ¨șuruburi¨ar trebui să mai învârtim ca mașinăria să funcționeze la parametrii maximi.
Cred caă ești o femeie curajoasă, dovadă faptul că ți-ai deschis sufletul și mi-ai scris, așa că pune-ți imaginația la lucru și scrie-mi apoi ce s-a întâmplat!

Te îmbrățișez,
semnatura-narcisa

5 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

  • Narcisa, bună!
    Am fost colege în școala primară, dar tu cu siguranță, nu mă mai știi. Eu te știu că ești cunoscută, și mama mi-a spus, când ai devenit celebră, că am fost colege la școala. De atunci mă mândresc foarte mult cu asta și pot spune că ești vedeta mea preferată. Am fost foarte tristă când ai plecat din țară și ma bucur că te-am regăsit pe acest site, despre care la mine la servici vorbeste toata lumea. Iar rubrica ta este foarte citită ( am chiar o colegă căreia i-ai răspuns la scrisoare și care m-a și îndemnat să-ți scriu acum) . Te-aș ruga să-mi spui, tu ce-ai face în locul meu, dacă soțul tău, după 16 ani de căsnicie, ți-ar spune că el te iubește, dar că vrea să se bucure de viață, că nu are de gând să te părăsească, dar că are nevoie de o perioadă în care să simtă și el că „iese din rutina vieții de familie”- l-am citat pe el. Pentru mine această atitudine a căzut ca un trăznet, m-a dat total peste cap, îl banuiesc ca are pe cineva și că nu știe cum să-mi spună. Pentru că mi-e greu să-mi imaginez viața fără el, sunt tentată să accept acest „pact” – adică să ne facem că avem familie, dar el să aibă libertatea de a se bucura de plăcerile vieții de unul,singur. Cei din jur îmi spun că e o prostie, și ca de fapt e primul pas spre despărțire. Tu ce-ai face în locul meu, dragă Narcisa?

  • Narcisa, merita sa emigrezi in Finlanda? Am această sansă și…nu mă incumet sa-i dau curs : mi-e tare teamă de faptul ca acolo e tot timpul foarte frig si oamenii sunt foarte reci, E adevărat?

  • Bună ziua, stimată Narcisa Suciu!
    Intru direct in subiect, pentru că sunt o femeie foarte organizata. După un mariaj nefericit, care s-a sfârșit după 20 de ani, mi-am găsit, în fine, sufletul-pereche. Pe noul meu soț l-am acceptat foarte greu în preajma mea, pentru ca eram extrem de neincrezatoare in sansa mea de a mai fi fericita. Dar, incet-incet, m-a cucerit, iar astazi pot spune, cu mina pe inima, ca sunt din nou indragostita. Plănuiesc chiar să mă recăsatoresc ( 45 de ani nu e chiar o vârstă depasita pentru asa ceva!) insa intimpn o opozitie puternica din partea celor doi gemeni – adolescenti pe care ii am. Ei isi iubesc foarte mult tatal natural si nu vor sa-l accepte pe barbatul care si-a făcut loc in casa noastra, luindu-i treptat locul. Nu vreau sa pierd vremea, povestindu-va modul oribil in care fiii mei se poarta cu iubitul meu și sunt de-a dreptul ingrozita ca s-ar putea sa-l pierd , din cauza aceste situatii nefiresti. Ce ma sfatuiesti sa fac, Narcisa draga? Imi iubesc copiii ca pe ochii din cap, imi dau seama ca sufera, dar…parca am si eu dreptul la fericire, nu?…

  • Dragă Narcisa, te rog să mă ajuți. M-am îndrăgostit de un bărbat care este mai mare decât mine cu 27 de ani. Toți din jur îmi spun că fac cea mai mare prostie din viața mea, insă eu îl iubesc și nu vreau să renunț la el doar pentru că îmi spun alții. Crezi ca am vreo șansă să fiu fericită lângă el? Eu am 30 de ani și a, trecit deja printr-un divorț, primul meu soț fiind coleg de facultate. Și iată că n-a ținut. Era necopt.

  • sfaturi și idei inutile pentru această mamă, poate doar o consolare pentru fiică și viitorii nepoți care vor cunoaște comportamentul ei. cunosc o persoană de 75 de ani care spune aceleași lucruri de 50 de ani și nu a schimbat nimic din abordare. imuabil. 🙁

Femei de 10 pe Facebook