Ea și El Prietena mea, Narcisa

Narcisa vă răspunde

Draga mea, ajută-mă cu un sfat, tu, care le știi pe toate!
Nu mai suport să stau sub același acoperiș cu soacra mea! Îmi iubesc soțul, e mama lui, încerc s-o tolerez „la pachet” , însă nu mai pot suporta ca toate deciziile importante să le luăm ” in trei”! Stăm de 3 ani împreună (de fapt, de când ne-am căsătorit), soacra mea este o intelectuală cu multă personalitate (a fost profesoară de matematică la viața ei), este văduvă, și foarte dependentă de fiul ei – comoara ei! Nu vă spun prin câte am trecut, până mi-a pus inelul pe deget, că „mămica” vroia ceva mai bun pentru fiul ei (eu sunt dintr-o familie de provincie, nu am avut zestre deloc, iar ai mei sunt ”la coada vacii” și în afară de ouă proaspete, miere de albine și lapte de vacă nu ne mai pot ajuta cu nimic!). Ce mai, soacra ne-a încălecat de tot, avem de-a face cu un fel de „menage a trois”, care pare să se agraveze pe zi ce trece. Soțul meu e plecat aproape tot timpul la serviciu, calvarul cade pe umerii mei. Ce e de făcut! Prietenele spun, în glumă, că se rezolvă cu puțină șoricioaică!?
Cu drag, Marilena „

Dragă Marilena,

Problema ta nu e rar întâlnită, m-am lovit de ea și înainte. În țările latine, mai ales, părinții își manifestă egoismul în relația cu copiii, își prioretizează nevoile, ambițiile, orgoliile, în pofida stării de bine a copilului lor… Mentalitatea este, din păcate, ¨eu te-am facut, eu te omor¨…
E greu pentru ei să accepte că nu sunt proprietarii vieții copiilor lor, ci, sunt, să zicem, educatori generoși, gardienii care fac tot ce ține de ei ca ¨obiectul¨ grijii lor să aibă spațiu să se desfășoare și să crească .
În situatia ta, aș zice că există o variantă simplă, ideală, în care voi ați reuși să vă separați locativ de soacra ta. Dacă, din motive serioase, această variantă nu e posibilă, va trebui ca tu să începi să lucrezi serios cu tine.
Noi nu putem să obligăm pe nimeni să ne iubească și nici nu e datoria nimănui să ne iubească așa cum vrem noi. Datoria noastră e să ne iubim așa cum vrem să fim iubiți. Ceilalți…
Eu cred că tu ar trebui să conștientizezi că centrul casei voastre acum ești tu: femeia tânără, capabilă să îngrijească (îmi place mult cum zice țăranul în Ardeal ¨să grijească¨) casa și pe cei care locuiesc în ea. Cred că ar trebui să-ți conștientizezi valoarea, independent de zestrea cu care ai venit în căsnicia voastră, să înțelegi că valoarea noastră ca oameni este ceea ce suntem, nu ceea ce avem. Timpul, grija, răbdarea, înțelegerea, sunt daruri neprețuite pe care tu i le dăruiești acestei femei. Indiferent dacă ea le valorizează sau nu, important este să-ți conștientizezi tu importanța. Nu mai aștepta aprobare și valorizare din partea ei și după standardele ei. Mută centrul de greutate puțin, nu-i mai da din puterea ta personală și lucrurile se vor schimba de la sine.
Așa că, dacă nu reușiți să vă mutați în altă parte, asta neînsemnând că soțul tău nu poate să-și viziteze mama zilnic, dacă vrea, să fie la fel de prezent în viața ei ca până acum, (ziceai că el e mai mult plecat la serviciu decât acasă, deci n-ar fi mare diferența), atunci tu trebuie să începi să înclini balanța înspre tine, conștientizând că nu tu trebuie să fii cea aprobată ci cea care aprobă, cu dragoste și înțelegere pentru cea care a făcut posibil să te măriți cu bărbatul pe care îl iubești: mama lui!
Îți doresc putere și înțelepciune!
Narcisa

„Narcisa, de la ce vârstă să-mi dau fetița la muzică? ( pian, vioară, orice!) Vreau să devină cunoscută ca tine, a fost visul meu, dar părinții nu m-au susținut, și îmi doresc să mă realizez prin fiica mea. Ea are acum 4 ani, și cântă foarte frumos. Soțul meu e total împotrivă, spune că toate artistele sunt femei ușoare și că nu vrea asta pentru fiica lui. Îmi dai și un sfat, cum să-l „aduc pe calea cea bună? Mulțumesc, Cristina Petre”

Dragă Cristina Petre,

E vorba aici de doi oameni cu mentalități fundamental greșite, așa încât nu îmi vine să zic decât vai de copilul vostru…
O dată tu, care îți dorești să te realizezi prin fetița ta… Doamne, nici nu știu din ce capăt s-o apuc mai repede ca să te fac să înțelegi cât de greșită e ideea asta… Spui că a fost visul tău să te faci cunoscută, însă părinții nu te-au susținut. Păi de ce să nu repeți modelul lor și SĂ NU O susții pe fiica ta în ceea ce-și va dori EA să facă, ci să-i impui să facă muzică, pentru că așa vrei tu?! Poate că ea e bună la matematică sau la fotbal, dar în România nici nu prea sunt femei care joacă fotbal, deci să nu facă nici ea, atunci, iar matematica… Parcă realul e un domeniu mai degrabă bărbătesc, nu?
Ea e încă foarte mică, probabil că a început să meargă la grădiniță. Poate o să-i placă copiii și munca pe care o face ¨doamna¨, poate o să-i placă mult prima ei învățătoare și o să-și dorească să facă și ea asta. Sau poate că o să învețe limbi străine foarte ușor. Dar dacă o să fie o fire bătăioasă și o să vrea mereu să-i ajute pe cei mai slabi decât ea și o să vrea să se facă avocat? Dar dacă o să-i placă să-i ajute pe cei din jur să arate mai bine și o să se facă coafeză sau antrenor de fitness?! Înțelegi acum cât de greșit e ceea ce îmi spui că-ți dorești pentru copilul tău?
Pe de altă parte, e soțul tău care consideră că toate artistele sunt femei ușoare… Aici e mai simplu: am întâlnit ¨curve de oameni¨ în toate domeniile, n-aș putea să zic că cei mai mulți veneau din mediul artistic.
Și stai așa, că, deocamdată, el n-a zis exact ce traseu își dorește pentru fiica voastră… Când și-o pune și el ambiția la bătaie, atunci să vezi… Poate că el și-a dorit mereu să fie doctor și nu i-a ieșit, de ce n-ar face copilul asta, în schimb, nu?
Asta, ca să nu mai zic cât de greșit e să-i spui unui copil talentat că e potrivit să facă artă pentru faimă și bani… Scopul artei e să atingă suflete, să schimbe urâtul în frumos. Câteodată, de-a lungul drumului unui artist, apare și faima, apar recunoașterea, banii, însă asta n-ar trebui să fie un scop în sine.
Dar, ca să revin la întrebarea ta, la orice vârstă! E foarte bine pentru un copil să facă muzică! E extraordinar să învețe să cânte măcar la un instrument muzical. Îl va dezvolta frumos, chiar dacă nu va face din asta neapărat meserie. Cred că e datoria noastră de părinți să le creem copiilor noștri posibilități să se exprime în mai multe feluri: dans, muzică, arte plastice, sport, orice încercare, în orice direcție, ne poate ajuta să ne dăm seama dacă copilul este născut pentru unul din domeniile astea, dacă este talentat și, mai ales, dacă îl face fericit activitatea respectivă! Pentru că, aș zice, scopul nostru primordial, ca părinți, este să ne facem copiii fericiți. Și ție și soțului tău vă doresc să gândiți mai mult cu inima, decât cu mintea…

Narcisa

„Narcisa, tu ce crezi: dacă divorțez după nici o lună de la căsătorie, îmi voi strica reputația pentru tot restul vieții? Am fost fată mare când m-am măritat (am 19 ani) , soțul meu mi-a fost profesor de istorie la liceu (are 42 de ani), dar acum îmi dau seama că m-am grăbit: am nimerit „la stăpân”: soțul meu, fiind cu mult mai mare, se poartă cu mine ca un părinte: aia n-am voie, aia n-am voie, nu mă lasă nici măcar să port rochițe mai scurte și asa mai departe. Nu cred că vreau să-mi petrec restul vieții într-o pușcărie. Oare e nașpa să spun, la 20 de ani, că sunt divorțată? Oare o să se mai uite vreun bărbat serios la mine? Miha”
Nu, Miha! N-ai voie să divorțezi! Ești datoare să suferi toată viața!
Dacă am sta de vorbă, față în față, și ți-aș da răspunsul ăsta, ce mi-ai spune? Ai găsi argumente să mă convingi că nu e așa, că nu trebuie să suferi toată viața pentru că te-ai grăbit, exact cum zice românul, ca fata mare la măritat? 🙂
Miha, eu cred că ai răspunsul în tine!
Asta îmi aduce aminte de o prietenă bună de-a mea care s-a măritat foarte tânără, știind că nu o să dureze. S-a gândit însă că, atunci când o să spună ¨sunt divorțată¨, lumea va zice ¨săraca fată, n-a avut noroc¨, nu ¨săraca fată, pe asta n-a cerut-o nimeni¨ 🙂
Lăsând la o parte gluma, nu contează ce zice lumea! Societatea nu-ți va ridica statuie în grădina publică a orașului, iar un bărbat serios nu te ia nici la kilogram, nici calculându-ți trecutul pe baza stării civile. N-ai comis o crimă, deci, nu văd de ce ar trebui să stai la pușcărie 🙂

Te îmbrățișez cu drag,

semnatura-narcisa

4 comentarii

Click aici pentru a spune ceva frumos

  • Bună ziua, stimată doamnă Suciu!
    Sunt o mamă disperată, care îți cere sfatul. Fiica mea – lumina ochilor mei – s-a căsătorit recent cu un drăguț domn din Venezuela. Nu am nimic să-i reproșez tânărului, are un caracter frumos și înțeleg că este un om de afaceri cu o oarecare poziție în țara sa. A avut un contract în România, acum doi ani, atunci a cunoscut-o pe Diana mea ( care era studentă pe atunci), s-a îndrăgostit de ea, și , după o asuduă legătură păstrată online, în iarna asta s-au căsătorit. Omul a venit în România, cu familia lui cu tot ( oameni simpli si drăguți), și ne-a amăgit pe toți că se va stabili în România, de dragul fiicei noastre. Cu această convingere în siflet, am sprijinit-o cât am putut pe Diana în decizia ei și în organizarea nunții, ba am făcut un efort supraomenesc, renunțând la casa noastră pentru a o schimba cu două apartamente, ca să aibă și tinerii unde locui. Iată însă că zilele trecute, Diana ne-a anunțat că J. vrea să se întoarcă în țara lui, cu ea împreună, firește. În acel moment am simțit că-mi cade tot cerul pe cap! Cred că am îmbătrânit 10 ani într-o singură noapte. Îmi doresc tot binele pentru copilul meu ( este singurul!) , iar perspectiva ca fiica noastră (care nu s-a depărtat de noi și de casă niciodată mai mult de două-trei săptămâni, în vacanțe) să plece peste mări și țări, ne ucide, pur și simplu. Deși Diana este foarte îndrăgostită de J., mi-a mărturisit că e tare îndoită și ea, din cauza acestei răsturnări de situație. O văd tare mâhnită, în ultima vreme, și nu știu dacă acest lucru se referă la faptul că ne părăsește pe noi, sau la inceritudini legate de noua viață care i se prefigurează. Desigur, în astfel de situații e greu de dat un sfat ( întrebarea mea era dacă să o susținem sau nu, ca părinți, într-o asemenea decizie), însă știind că si tu, la un moment dat în viață, ai făcut o asemenea schimbare radicală, mă gândesc că lucrurile , văzute din perspectiva ta, ar putea fi mult ma clare. Cu cele mai si cere urări de bine,
    Mihaela Miron

  • Narcisa, o sa te șocheze ce-ți spun : eu nu-mi iubesc copilul! Am rămas insarcinata cu fiica mea cind aveam 17 ani, acum eu am 34, ea are vârsta mea de atunci. Mi-au crescut-o părinții, eu eram prea mică pt a fi mamă. A crescit ca o straina, față de mine, imi spune pe nume, le spune mama si tata parintilor mei. Am incercat sa mi-o apropii, insa e ostila si nici eu nu am nervi sa ma rog de ea. Vorbeste urât cu mine, mă jigneste nonstop, asa ca mi s-a dezvoltat nu neapărat o ură la adresa ei, dar in orice caz o „neiubire”. In acelasi timp, as vrea sa am si eu o fiica, cu care sa ma inteleg bine. Am oare ceva de făcut, in directia asta?…Stiu, vei spune : un alt copil ! Dar inca n-am găsit bărbatul potrivit! ( cu tatăl Mariei dezamăgirea a fost atât de mare, încât aproape ca mi-am pierdut increderea in barbați!
    Multumesc, fată dragă, cum le știi tu pe toate, ca un om mare!

  • Narcisa, cum să-mi învăț bărbatul să fie romantic? Avem deja 2 ani de când suntem căsătoriți, el e mai de la țară,deși e om de afaceri, dar meseria l-a abrutisat și , in plus, se pare că prima lui soție ( așa e, am uitat să-i spun ca amândoi suntem la a doua casnicie) era o persoană dură, lipsită de tandrețe și romantism. Eu însă sunt o fire romantică, îmi place să mi se spună „te iubesc!” ( soțul meu consideră un lucru deplasat), să fiu luată-n brațe, să fiu ținută de mână pe stradă, să mi se cumpere flori, să fiu luată prin surprindere de gesturi de tandrețe. Pt George, singurele gesturi de tandrețe se rezumă la a-mi întinde bani, să merg să-mi iau ceva frumos. Desigur că, probabil multe din femei mă invidiaza, citind acest lucru, însă eu o țin pe a mea : fără romantism, viața nu are nici parfum, nici culoare. Banii nu i le pot da.. Deci, Narcisa, am breo șansă să-l schimb? Eu am 50 de ani, el -60.

  • Dau un regat pentru un sfat!
    Narcisa, un bărbat pe care l-am înșelat, mă va putea ierta vreodată? Am avut proasta inspirație să-i mărturisesc iubitului meu – viitor soț – o „rătăcire” pe care am avut-o recent, după o ceartă puternică. Sincer, eram convinsă că relația noastră s-a sfârșit și…cred că am vrut să uit de toate, m-am îmbătat la un party și …am cedat, incredibil de ușor, insistențelor unui prieten comun, care îmi făcea demult curte. Apoi eu și iubitul meu ne-am împăcat, și, pentru că-mi era teamă ca nu cumva acest amic comun să-i spună despre „trădarea” mea, i-am marturisit chiar eu. A trecut foarte greu peste acest moment, vreo două zile nu a făcut decât să respire lângă mine. După care..relația a pornit-o mai departe. Au trecut de atunci două luni, nu am mai vorbit despre asta niciodată, dar evită să mai meargă în locuri unde se află și Acela, și îl surprind deseori foarte abătut, gânditor. Nu știu dacă din acel motiv, poate e doar o paranoia a mea.. Ideea este că , înainte de a ne certa, fixaserăm nunta pentru octombrie. Nu a vorbit niciodată despre decomandare, ba chiar l-am auzit vorbind cu „mama-soacră” despre o excursie in luna de miere…dar mă tot roade gândul ăsta : oare „acel” amănunt din viața noastră de cuplu nu va apărea între noi, când ne va fi lumea mai dragă? Poate fi iertată o astfel de „rătăcire”? Poate fi uitată?…

Femei de 10 pe Facebook