Bună ziua, Narcisa. Fac parte din generația părinților tăi, așa că problema pe care o am, nu e a mea, ci a fiicei mele, dar e ca și cum ar fi a mea. Mă interesează cum privești tu, la vârsta ta, situația în cauză, căci mă suspectez de multe ori că sunt eu depășită și că generația voastră gândește cu totul altfel, deci ar trebui să stau în banca mea. Fiica mea, deși a împlinit recent 38 de ani – deci nu mai e chiar o tinerică! – nu s-a măritat până acum niciodată. Eu și sotul meu ne-am despărtit acum 30 de ani, când ea era foarte mică. Am trecut printr-o căsnicie urâtă și un divorț oribil, amândouă petrecându-se sub ochii copilului meu, din păcate. Din acest motiv, spune ea, fiica mea și-a pierdut încrederea în instituția căsniciei, nu vrea să treacă prin ceea ce a trecut mama ei. În mod evident, a fost foarte marcată. Acest lucru o împiedică se pare să-și găsească un partener stabil. Sare „din floare-n floare” și se detașează imediat când simte că o relație devine prea serioasă. Ea spune că așa îi e bine, că așa se simte fericită, că vrea să-și trăiască viața, nu să stea la cratiță și după fundul unor copii care sigur vor crește necunoscători. Iar eu, sufăr! Imi doresc s-o văd la casa ei, îmi doresc să-mi cresc nepoții, îmi doresc să plec din lumea asta cu sufletul împăcat că are cine să aibă grijă de fiica mea. De aici rezultă nesfârșite discuții între mine și ea, terminate de cele mai multe ori cu certuri și perioade lungi de îndepărtare. Unde greșesc? Sunt într-adevăr depășită? Are leac fata mea? Sau eu sunt cea care trebuie să mă vindec? Mulțumesc!
Maria
Dragă Maria,
Nu te mai învinovăți! Eu cred că, punând capăt unei căsnicii urâte și dureroase, ai făcut ceea ce trebuia, dându-i fiicei tale un exemplu de putere, responsabilitate și dragoste de sine. Ar fi fost mult mai rău să fi rămas într-o relație toxică și să-ți crești fiica într-o atmosferă de amărăciune și durere.
Hai să ne imaginăm c-ar fi fost altfel, că ai fi avut cea mai fericită căsnicie. Probabil că fiica ta, adult fiind, ar fi zis că nu are niciun rost să-și caute un partener stabil, pentru că niciunul nu e ca tatăl său și niciodată n-ar avea o căsnicie la fel de reușită ca a părinților săi.
În altă ordine de idei, fiica ta este un adult (în adevăratul sens al cuvântului) cu dorințele, tabieturile și felul ei de a trăi, bine instalate deja. Indiferent care sunt dorințele și visurile tale pentru ea, acestea sunt irelevante, dacă vin în conflict cu propriile ei dorințe, în acest moment. Tu trebuie să ai încredere că ea poate să-și poarte de grijă și singură și să renunți în a mai face un conflict din opoziția reprezentată de visele tale și realitatea ei. Știi și tu foarte bine că un soț nu înseamnă neapărat că ai lângă tine un sprijin real.
Copiii noștri sunt persoane și ei, iar de la un punct încolo încep să-și aleagă singuri drumul și de cele mai multe ori alegerile lor nu coincid cu dorințele părinților, iar asta nu face ca alegerile lor să fie mai puțin valoroase.
Îmi spunea o prietenă la un moment dat că ea, deși este un părinte sever, nu le impune copiilor săi două lucruri: ce meserie să-și aleagă și alături de cine vor să trăiască, pentru că acestea sunt alegeri cu care fiecare din noi trebuie să trăim toată viața, chiar și atunci când părinții noștri nu mai sunt lângă noi.
Fii alături de ea, încearcă s-o înțelegi și să accepți fiecare alegere pe care ea o face. 🙂
Pace și armonie vă doresc!
Narcisa
Narcisa, nu știu ce să fac! Este foarte intim ceea ce îți spun și te rog să nu râzi de mine. Evident, nu voi semna acest mesaj și te rog să mă ierti, știu că e politicos să te recomanzi, atunci când te adresezi cuiva! În urma unei boli prelungite, soțului meu (suntem căsătoriți de 14 ani) i-a fost afectată potența. Avem o relație foarte frumoasă, un băiețel superb de 10 ani, dar partea sexuală a vieții noastre din păcate a dispărut. Din acest motiv soțul meu a devenit foarte închis în el, pare a fi veșnic nemulțumit, deseori nervos. Își dă seama că, la 37 de ani ai mei (el are 51), eu încă mai am nevoie de acest lucru și probabil este disperat, în sinea lui. De câteva ori, în ultima vreme, mi-a sugerat că îmi pot căuta fericirea în brațele altui bărbat. Îmi iubesc foarte mult soțul, dar mărturisesc că și pe mine mă îngrozește gândul că nu voi mai putea face dragoste niciodată, cu niciun bărbat. Nu-mi stă în caracter să înșel, chiar dacă, poate, aș avea o scuză. Sunt într-un mare impas, așadar. Narcisa tu ce-ai face în locul meu?
LP
Dragă L.P.,
Mesajul tău se termină cu „tu ce-ai face în locul meu”.
Eu n-aș înșela. Eu mă ghidez în viață după zicala celebră „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Mie nu mi-ar plăcea ca soțul meu să-și găsească o parteneră de sex din cauză că starea sănătății mele nu-mi permite să fiu eu cea cu care el se poate bucura de această latură a vieții de cuplu.
Spui „să-mi caut fericirea în brațele altui bărbat”, dar, oare, în asta constă fericirea ta?
Nu e în intenția mea să minimalizez importanța sexului în viața de cuplu, însă cred că relația frumoasă de care vorbești, copilul reușit pe care-l aveți, ar trebui să cântărească mai mult și mai cred că tot ce ai poate fi periclitat de o eventuală infidelitate.
Pe de altă parte, cred că înșelatul într-un cuplu nu ține doar de sex. Cred că cea mai importantă într-o relație e complicitatea emoțională.
Cred că ar fi bine să aveți o discuție caldă și sinceră, în care să-l reasiguri de suportul și parteneriatul tău și să propui terapia de cuplu și chiar terapia individuală.
În momentul în care el reușește să integreze și să digere trauma emoțională pe care i-a produs-o impotența, cred că ați putea să descoperiți o mare varietate de alternative la sexul clasic, care aduc conexiunea emoțională și tandrețea necesară într-un cuplu și în plus un aer proaspăt, ludic, care ar putea eleva relația la nivelul de intimitate necesar unui cuplu.
Sunt convinsă că la o simplă căutare pe internet, gasești pagini specializate pentru cupuri cu probleme speciale și forumuri unde oamenii își împărtășesc poveștile și experiențele.
Mult succes ție și omului bun de lângă tine! Dorința de vindecare emoțională și relațională, alături de creativitate și imaginație, cred că ar putea să-ți rezolve 90% din problemă.
Narcisa
Bună! Spune-mi, te rog, cum crezi că se va sfârși o relație care a început foarte bine, cu o dragoste nebună în facultate, și s-a deteriorat continuu, pas cu pas, din vina ambilor? Ne-am cunoscut în anul întâi, am fost fiecare pentru celălalt prima iubire adevărată, ne-am căsătorit dupa un an, apoi au venit, pe rând, copiii (eu nici n-am reușit să termin studiile din cauza asta), după care au început certurile, frecușurile pe orice temă măruntă, din cauza copiilor n-am mai avut parte de vacanțe, de ieșit împreună nici măcar la o plimbare prin oraș sau la o pizza. Acum copiii au 5 și respectiv 4 ani, relația noastră e praf, doar ei o mai țin, cred, în viață. Cum crezi că vor evolua lucrurile și cum pot salva situația. Mi-e frică să rămân singură cu doi copii. Rău cu rău, dar mai rău fără rău, cred.
Georgiana
Dragă Georgiana,
Tot ce pot să-ți spun vis a vis de situația ta, este că, efortul de a salva o căsnicie trebuie să fie un dublu efort.
Orice ai face tu, de una singură, dacă el a renunțat sau poate nici nu s-a gândit să încerce mai mult sau mai bine, e în zadar.
Evident, una din cele mai mari probleme ale voastre este comunicarea. Deci, cel mai bun lucru pe care poți să-l faci, e să discuți cu soțul tău. Uite, de exemplu, spui că n-ați mai ieșit nici măcar la o pizza sau un film împreună. Ți-ai exprimat, în mod pozitiv dorința, fără a reproșa că nu se întâmplă, ci că îți dorești să ieșiți, că ți-ar plăcea să vedeți un film împreună?
Următorul pas în a repara comunicarea dintre voi este să vă faceți timp și curaj să vă așezați față în față și să puneți pe masă tot adevărul momentului actual, iar apoi să decideți împreună dacă vă mai doriți sau nu să mergeți înainte în parteneriat. Abia din acel moment, în care și tu și el vă doriți sincer să readuceți bucuria și armonia dintre voi, există șansa reală de a repara atmosfera voastră familială.
Dacă-i rău cu rău, e mai bine fără rău. Dar de ce trebuie să fie rău, când poate să fie bine?
Încercați să faceți din a comunica un mod de viață. Comunicarea trebuie să fie sinceră și să conțină ce simți tu, ce vrei tu, nu neapărat ce aștepți tu de la celălalt, nu să-l faci pe celălalt vinovat de ce simți tu sau de neîmplinirile tale. Vorbește din inimă, nu din ¨cap¨. 🙂
Cu drag,
Este o veste grozavă, spun că îți mulțumesc greatmutaba pentru vraja ta de dragoste, soțul meu care m-a părăsit s-a întors la mine, dacă treci printr-un e-mail de durere: greatmutaba@ yahoo. com
Bună ziua, stimată doamnă! Oare de ce tot timpul se spune că mamele sunt cele importante, devotate, sacrificate de dragul copiilor? Eu îmi îngrijesc copiii de aproape 7 ani singur, după ce nevastă-mea a descoperit plăcerea adulterului. Nu mă despart, pentru ca neghiobii de la Tribunal sunt in stare sa-i lase ei în ingrijire copiii, și n-as răbda să văd asa ceva! Dar va rog s-o lăsați mai moale cu „mamele”, că sunt destule cazuri în care tații sunt , de fapt, cele mai bune mame!
Draga Narcisa. Personal, cred puțin in utilitatea unor sfaturi, pt ca tu, oricit de binevoitoare n-ai fi, nu ai cum sa stii niciodata cea ce se petrece cu adevărat in familia cuiva. Pina la urmă, e o chestiune de nuanțe. de felul în care îți este prezentată o situație, car de multe ori e diferita, in viziunea celor doi soti implicati. Eu, spre exemplu, pot sa-ti spun ca soțul meu e un netrebnic și sa-ti si aduc argumente in acest sens, iar daca vei sta de vorba cu el, probabil că EU voi fi cea incriminată!
Anyway, eu nu-ti voi cere un sfat, ci doar, din curiozitate, te voi intreba cum ai proceda tu, in situatia in care mă aflu: sunt casatorita de 12 ani, am fost colegi de facultate, am lucrat 15 ani în aceeași bransă, la stat. Salarii mici, adică. Dar ne-am descurcat. De curând am reușit sa ma mut la o companie privată, care mi-a triplat salariul. Am crezut ca acest lucru va adce bucurie in casa noastra, dar m-am inselat cumplit! Soțul meu a inceput să ma terorizeze ca stau prea mult la lucru, ca-l neglijez, lucru complet fals, pt ca si inainte stateam tot atit, e drept, in aceeasi inteprindere. Eu cred ca de fapt a inceput sa se simta intr-o pozitie de inferioritate, de „întretinut” al sotie sale, lucru care i-a produs o nervozitate continuă, cu care ma exaspereaza zi de zi. Nu-l știam asa orgolios, si apoi, intr-o casnicie orgoliile nu au ce cauta. Una peste alta, atmosfera care a inceput sa domneasca in casa noastra mă face sa ma gindesc tot mai des sa renunt la serviciul nou si sa revin la cel vechi, unde fostul meu sef tot trage de mine sa revin, promitindu-mi chiar o usoara marire de leafa. Dar nu mi se pare totusi normal sa dau curs unor false reprosuri. Pina la urma e viata mea, sunt un om matur, nu fac nimic rau si culmea, o fac pentru familie. Ei, Narcisa, tu ce-ai face ca sa readuci linistea in familie?
Bună Narcisa! De ce nu răspunzi zilnic la scrisori? S-ar crea o interactivitate mai mare, căci sunt sigură ca sunt destule femei care au a-ti adresa intrebari. Eu mă aflu in pragul divorțului , ceea ce nu e o tragedie, stiu, dar o boi face iubindu-mi bărbatul. Nu pot face față însă infidelităților lui, care sunt din ce în ce mai „pe fața”. El ma liniștește că sunt simple flirturi, dar eu știu ca nu e așa. Am avut o operație care mă împiedică să întretin, o vreme, raporturi sexuale și, sincer, cred ca e inceputul sfirsitului. Ce ma saftuiesti sa fac? Sa fiu tolerantă sau radicala?
Multumesc, Narcisa.
Bună, Narcisa! tu ce i-ai spus fiicei tale, când s-a îndrăgostit prima oară? Cand sa accepte sa facă dragoste cu baiatul respectiv? Am și eu o fiică de 17 ani și nu știu ce sfat sa-i dau. De o lună se vede cu un baiat mai mare cu 10 ani și sigur se va ajunge curând în acest punct..