banner tex carrefour
Ea și El Legea e de partea ta

Luăm sau nu copiii la manifestații?

​Având în vedere că în ultimele zile asistăm la un adevărat război purtat de autorități, politicieni, persoane fizice, instituții, etc. cu privire la manifestațiile din ultimul timp, unde unii părinți au ales să-și ducă copiii, fie la manifestații dedicate copiilor sau la manifestații de protest din fața unor autorități, în timpul zilei sau în timpul nopții, am decis că ar fi cazul să încerc să desfac puțin ițele acestuia.
​Personal cred că suntem în fața unei probleme tratate nu cu privire la interesul superior al copilului, astfel cum este definit și impus de către lege, ci mai degrabă o formă de răzbunare, un război pornit de o parte a clasei politice, sau a unor reprezentanți ai autorităților, față de ”îndrăzneala” de a manifesta pașnic, îndrăzneală care este garantată de Constituția României prin art. 39 – Libertatea întrunirilor: ” Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără niciun fel de arme.”. În plus, Constituția menționează foarte clar prin art. 30 că ”Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”
​Acestea fiind spuse, trebuie menționate prevederile legale cu privire la drepturile copilului, și anume art. 31 din Lg. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului, care menționează: ” Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege.” Din acest punct de vedere, copiii împreună cu părinții lor au manifestat pașnic, în deplină concordanță cu prevederile legale.
​Cei ”interesați” în acest demers legal, nu se referă însă la aceste manifestări din timpul zilei, în care copiii cu părinții s-au jucat în Piața Victoriei, au desenat pe asfalt, ci la manifestațiile petrecute seara și chiar noaptea, când unii părinți au ales să își aducă și copiii cu ei, unii pentru că nu au avut cu cine să îi lase, alții, pentru că au dorit să le ofere o lecție de educație a libertății de exprimare și a manifestației pașnice, împotriva unor chestiuni care au adus atingere moralității. Pentru că, dacă un astfel de caz va ajunge să fie cercetat și deferit justiției pentru judecată, va trebui neapărat să ne referim la obiectul manifestațiilor. Or, acesta este format dintr-o adevărată revoluție a moralității și integrității umane, principii care trebuie să stea la baza educației oricărui copil. Sunt sigură că dacă persoanele care tot fac abuzuri și încalcă normele și principiile echității și demnității, ar fi avut o minimă astfel de educație, nu și-ar fi permis să le încalce într-un fel atât de flagrant și cu atâta desconsiderare față de popor.
Dacă ne referim la interesul superior al copilului, acesta trebuie să fie urmărit nu numai de părinți sau persoanele care au obligația creșterii și îngrijirii copilului, ci chiar de autorități. Art. 89 din Lg. 272/2004 menționează clar că dacă există o suspiciune de abuz, violență, neglijare, rele tratamente etc., autoritățile sau persoanele care intră în contact cu copiii suspectați, au obligația de a anunța DGASPC-ul (Protecția Copilului). Mă întreb retoric Jandarmeria, angajați ai Guvernului, sau Poliția de ce nu au anunțat Protecția Copilului? Pentru că nu au sesizat un astfel de pericol. Dar, dacă într-adevăr a existat acest pericol și nimeni nu l-a sesizat la acel moment, nu ar trebui să discutăm oare și de răspunderea acestora? Întrucât în Codul Penal inacțiunea poate constitui infracțiune, mai ales când discutăm despre copii și interesul superior al acestora!
​Art. 94 al Lg. 272/2004 menționează foarte clar ce înseamnă abuzul asupra unui copil: ”orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de copil, prin care sunt periclitate viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, clasificându-se ca abuz fizic, emoțional, psihologic, sexual și economic.” Nu am să intru în amănunte juridice, însă tare aș vrea să văd cum se demonstrează acțiunea voluntară de abuz din partea părinților.
​Din câte am văzut, cei care au început anchetele s-au referit la prevederile art. 27 din Lg. 272/2004 cu privire la faptul că ”Copiii nu pot fi folosiți sau expuși de către părinți, reprezentanți legali, alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor, organisme private acreditate ca furnizori de servicii sociale, instituții publice sau private, în scopul de a obține avantaje personale/instituționale sau de a influența deciziile autorităților publice.” În acest caz autoritățile care vor ancheta vor trebui să demonstreze care sunt avantajele urmărite de părinți/reprezentanți legali, precum și starea de influență a deciziilor autorităților publice, în condițiile în care o astfel de influență trebuie

interpretată în sensul obținerii acelor avantaje. Întrucât, care ar fi obiectul unei astfel de influențe, dacă nu ai avea un avantaj? Și dacă vor ajunge la concluzia că avantajul se referă la moralitatea, echitatea și demnitatea umană, principii care se cer îndeplinite cumulativ și obligatoriu pentru a accede într-o funcție publică și a o exercita, atunci ajungem exact la obiectul Lg. 272/2004, adică de fapt aceasta este obligația fiecărui părinte, de a-și educa copilul pe baza acestor principii, ceea ce au și făcut.
​Dacă este să anchetăm cazul părinților care și-au adus copiii la manifestații, obligatoriu trebuie anchetați toți cei care și-au dus copiii cu mic cu mare la manifestațiile electorale, influențându-i să susțină cel puțin vocal, un anumit partid, în condițiile în care un copil nu are cum să înțeleagă aspectele politice la o vârstă fragedă și implicarea copiilor în politică este interzisă.
​Mai mult, dacă tot suntem interesați de interesul superior al copilului și în a da lecții părinților despre felul în care își cresc copiii, era mult mai benefic și mai interesant, ca autoritățile sa își exercite prerogativele pentru care sunt plătite tot de către noi, și să înceapă să educe populația în domeniile juridic și psihologic, astfel încât părinții să poată acționa în cunoștință de cauză. În România educația juridică și psihologică sunt deficitare, aproape necunoscute pentru marea masă de părinți, de aici și derapaje, încălcări ale legislației. Nu ai cum să respecți ceea ce nu cunoști. Sunt atâtea programe finanțate de la bugetul de stat, dar și de UE în acest sens, însă sunt bani pierduți pentru că nimeni nu se preocupă cu adevărat de educația juridică și psihologică a poporului român. Ne place să acuzăm, să arătăm, cu degetul, să condamnăm, să ne răzbunăm pe poporul care este de fapt suveran, în loc să educăm și să creăm posibilități de cunoaștere. În loc ca aceste persoane să se prefacă că le pasă, acuzând, mai bine le-ar păsa din pozițiile pe care le ocupă în instituții de stat și ar crea programe cu adevărat folositoare și care să ajungă la marea masă a populației, mai ales a celei minimal pregătite, care să îi educe, astfel încât să realizeze dacă există pericol pentru copiii lor, să poată să recunoască această stare periculoasă și să acționeze în cunoștință de cauză.
​Și pentru că suntem la subiectul educației, poate ar trebui să amintim autorităților și celor care le reprezintă, care este de fapt principala lor obligație și în spiritul cărui principiu ar trebuie să-și exercite obligațiile:​
​Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
​Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
​Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
​”Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.” ”Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce” – Aristotel
​”Natura ne aseamănă, educația ne deosebește” – Confucius
​”O bună educație cere ca educatorul să inspire elevului stimă și respect, și nu se poate ajunge la aceasta prin nimicirea individualității elevilor și prin asuprirea stimei de sine.” – Samuel Smiles
​”Educația unui popor se judecă după ținuta de pe stradă. Văzând grosolănia pe stradă ești sigur că o vei găsi și în casă”. – Edmondo De Amicis
​Având în vedere aceste aspecte, pot spune că sunt mândră de poporul meu pe care îl felicit pentru lecția de educație, de moralitate și verticalitate dată întregii lumii. Sper ca într-o zi politicienii să învețe de la noua generație adevărata lecție de moralitate, o generație care primii ani de școală și i-a petrecut în democrație!
​Până data viitoare, gândiți profund înainte să acționați!

Femei de 10 pe Facebook