banner marshal garden
Femei de 10

Laura Lavric: „Un bărbat ca să fie de nota zece trebuie să fie respectuos, pedant, muncitor, să nu fie șmecher, să nu păcălească, să nu înșele.”

Astăzi este una dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică populară din țara noastră, dar pentru a-și crea acest nume a muncit din greu. O fire ambițioasă, luptătoare și mereu cu zâmbetul pe buze, Laura Lavric duce cu mândrie tradițiile și cântul bucovinean oriunde în lume. Încă din copilărie muzica i-a pătruns în sânge, nemaiputând scăpa de acest microb. După terminarea școlii s-a angajat la o cooperativă de croitorie din Rădăuți, dar pasiunea pentru muzică avea s-o însoțească și aici. Astfel, participă la Festivalul Național al Cooperativelor Meșteșugărești unde a câștigat primul premiu important din carieră. A urmat Dialog la distanță unde a obținut numai note de zece. De-a lungul anilor a scos numeroase albume printre care amintim: „ Zi-i un cântec de pahar”, „Hai la sârbă moldoveni”, „Tare-mi place să joc”, toate ajungând la sufletele românilor de pretutindeni. Dacă cântecele ei, îi înseninează ziua și celui mai trist om, în sufletul său a existat o suferință imensă. S-a bucurat de un succes înfloritor în carieră, dar a vărsat lacrimi amare în dragoste. În urma divorțului de tatăl copilului, a rămas fără nimic. A trebuit s-o ia de la zero. A cântat nopți și zile, s-a zbătut din greu și cu credință în Dumnezeu a reușit să redevină femeia de odinioară. Fiul său i-a fost mereu alături, în el găsind motivația sprijinul și cel mai important iubirea. O femeie ambițioasă pentru care expresia „nu pot ”, nu există. O femeie care a plecat de jos, a devenit un nume în industria muzicii populare făcându-i mândrii pe bucovinenii săi dragi. Doamna cântecului popular bucovinean și femeia noastră de zece, Laura Lavric.

Alina Anghel: Ați avut o copilărie frumoasă și grea în același timp. V-ați născut în mediul rural, înconjurată de tradiții. Povestiți-ne puțin despre copilăria dumneavoastră.
Laura Lavric: Nu pot să spun că a fost o copliărie urâtă. Sunt fată de la țară, am crescut în lumea aia simplă de la țară, plină de tradiții și de folclor. Eram un copil care trebuia să-mi ajut părinții, să merg cu vacile, cu oile. Aveai treabă. Fiecare copil de la țară lucra și lucram și eu și atunci nu a fost chiar urât. Bine, copiii care sunt acum și trăiesc la țară o să aibă o copilărie ca a mea, care trăiesc la oraș e altfel. Dar, mie mi-a plăcut că m-am născut la țară și că acolo lumea este sinceră, muncitoare. Așa în simplitatea lor au istețimea, deșteptăciunea aceea adevărată și sinceră. Ai de câștigat în viață dacă îi asculți și vreau să spun că am fost un copil ascultător, supus, muncitor, vrednic, învingător. Am trecut și prin obstacole grele de tot, trec și acum, dar cum am căzut sunt un om credincios cu biblie în casă, cu rugăciuni și sunt un om care dacă mă ridic mă și ambiționează. Dacă cad, mă ambiționează să mă ridic și mă ridic chiar foarte bine.
A.A.: Așa cum ați spus ați trecut prin multe greutăți de-a lungul anilor. Printr-un divorț, prin cearta cu sora dumneavoastră. Cum ați reușit să treceți peste toate acestea?
L.L.: Printr-un divorț în urma căruia mi-a luat bărbatu-meu totul. Eu nu am vrut să fac partajul fiindcă am zis că părinții trebuie să rămână părinți pentru copil, indiferent dacă trăiesc sau nu împreună, copilul trebuie să-i aibă pe amândoi. În schimb, la mine nu a fost așa. Am fost și femeie și bărbat și pentru faptul că n-am făcut partaj, a luat totul. Băiatul era student la Iași și cânta la restaurant, uneori până dimineața. Mergea la Conservator. Stătea la gazdă și banii i-a dus lui taică-su. Nu i-a dat nici banii lui și nici nu a vorbit cu el ani de zile. Atunci am suferit foarte tare și am spus în felul următor: sunt părinți care au copiii violatori, criminali și tot părinții îi caută, se duc la ei. Asta e. Așa a judecat el în momentul respectiv. Nu trebuie de acum să-i tai capul sau să-l renegi. În schimb, bărbatu-meu nu s-a arătat cu el, nici banii nu i-a dat. Acum când el este al patrulea bărbat la femeia respectivă, după ani de zile, nu îi e dor să-l vadă pe copilul ăsta în realitate? Îl mai vedea din când în când la televizor. Chiar să nu fii curios, să-i iei și banii munciți de el? Ce spune: „lasă că are maică-ta.” Dar ce copilul ăsta are numai mamă? Măi, nu aștepta că nu avea posibilitatea să-l ajute cât l-am ajutat eu, dar contează gestul și sufletul, caritatea, cantitatea e mică,dar contează foarte mult. Atât cât ai posiblitate, dar chiar să-i întorci spatele? După aia m-am regresat. Am trecut prin momente foarte grele. Îți dai seama după 20 de ani de cântec și fiind o persoană cunoscută, în 90 n-aveam unde să stau. Eram disperată, am crezut că s-a sfârșit viața mea și atunci salvarea mea a fost plecarea în America fiindcă atunci puteai să câștigi bani grămadă. Îi trimiteam bani băiatului și am cumpărat apartamentul și uite așa m-am redresat. După ce mi-am revenit, mi-am făcut restaurant, pensiune cu ajutorul fiului care are o inițiativă extraordinară și e un copil foarte deștept. Nu că e al meu, dar este o enciclopedie. Câteodată stau și mă gândesc că nu am crezut niciodată să am un băiat așa deștept.
A.A.: Știu că e foarte apropiat de dumneavoastră.
L.L.: Da, putea să fie apropiat și de tată, dar el a apreciat gestul. Un copil nu te poate iubi numai că ești tată, când tu îi întorci spatele, îi iei banul, îi vorbești urât și nici nu vrei să te uiți la el. Atunci normal că se lipește de mamă, nu? Atunci, el îmi spunea: „ Mămică, toate doamnele fac magazine cu rochii, dar nu te văd eu, că dacă îți fură una o rochie atunci cred că mă duc la pârnaie să-ți duc câte o pârjoală.”( râde). Zice: „Mămică, haide să cumpărăm apartamentul.” și atunci a făcut asta. După aceea băiatul meu a fost în Japonia, în două turnee unde a cântat muzică clasică, la pian, după aia eu cu turneele mele și vreau să-ți spun că la ora actuală cu credința în Dumnezeu și cu munca noastră, mă uit în jur și nu-mi vine să cred că ceea ce am este al meu. Deci, trebuie muncă și credință, dar și ambiție. De exemplu când am început să fac restaurantul, Sofia, care e prietena mea, spunea: „Vai, tu, Laura, dar dacă nu va merge?” „Mă, dacă nu o să meargă, rămâne casa și fac altceva, că nu-mi va lua nimeni casa. Banii se pot pierde, dar casa nu o va lua nimeni în spinare.”
A.A.: Ați fost ambițioasă și optimistă în același timp.
L.L.: Da, cu ambiție și optimism în același timp, cu calculele mele și cu precauția și mai ales cu istețimea băiatului care făcea imediat piața, asculta ba pe unul, ba pe altul și atunci când am pornit am dat lovitura. Așa să te bagi necontrolat, stai că fac aia… Nu! Stai un pic. Ăla a făcut, cum i-a mers? A… nu prea i-a mers, dar ăla a făcut… Deci trebuie să testezi piața ca să nu o iei în freză.
A.A.: Dacă tot ne-ați povestit despre băiat și despre fostul soț, din punctul dumneavoastră de vedere ce calități ar trebui să aibă bărbatul ideal?
L.L.: Un bărbat ca să fie de nota zece trebuie să fie respectuos, pedant, muncitor, să nu fie șmecher, să nu păcălească, să nu înșele. Dacă are toate calitățile atunci e un bărbat perfect, de nota zece. Acum mai pot să accept și de nota nouă, opt, dar să știi că sunt și de nota zece.
A.A.: Dar, o femeie de nota zece, ce calități ar trebui să aibă?
L.L.: Măi, o femeie de nota zece, să-mi scuzi lipsa de modestie, sunt eu. Dacă am făcut, ce am făcut și am trecut prin momente când uneori îmi venea să mă arunc în fața unui tren, înseamnă că am reușit ce nu au făcut alții cu mulți bani și poate mai deștepți ca mine.
A.A.: Revenind puțin la carieră, ați moștenit dragostea pentru muzică de la părinți?
L.L.: Îți dai seama eu născându-mă la țară, nu erau nici aparate de radio și atunci îmi ciuleam urechile pe la flăcăii care veneau pe la horă, cântau pe stradă sau la hora satului. Mai mergeam pe acolo și ascultam și după aia a venit unul cu un patefon și m-am dus la ăla cu patefonul.
A.A.: Știu că luați mâncare de acasă.
L.L.: Furam de acasă și m-am dus.
A.A.: Și mama dumneavoastră ce spunea?
L.L.: Mama? „Vagaboandă, acasă!” Acolo era mentalitatea aia a țăranului: averea este pământul și copiii trebuie să fie lângă părinți, să lucreze pământul că de aia faci copii ca să te ajute. Dacă tu îl crești, îl educi, îi faci o profesie și după el pleacă parcă degeaba îl ai. Dar când a venit colectivizarea agriculturii s-a schimbat situația. Și atunci, hai la o meserie. La liceul economic era un ansamblu. Mergeam pe la croitorie și mi s-a spus hai că avem un ansamblu și se pune mare accent pe concursuri precum: Cântarea României, festivaluri interșcolare, școlare, interjudețene și atunci eu eram deja cunoscută în zonă. N-am fost nici prima la învățătură, dar nici ultima. Dar, la cântat am fost prima. (râde)
A.A.: La terminarea liceului ați lucrat într-o cooperativă, iar acolo ați făcut parte din Ansamblu.
L.L.: Din ansamblul de acolo și am participat la Dialog la distanță între regiunea Suceava și Argeș și ne-a prezentat Mihai Florea la Iași. Îmi aduc aminte când am văzut atâta lume și cu pancarte scrise: „Laura, felicitări! Să ai succes!” m-am speriat și am spus că nu ies. Atunci Mihai Florea m-a tras: „Hai, ieși!” M-am împiedicat acolo. Era să cad pe scenă și m-a luat de-o aripă, am intrat și am avut cel mai mare succes. După am fost invitată la radio, la televiziune, la Electrecord și uite așa a continuat drumul meu.
A.A.: Dumneavoastră cântați și la evenimente: nunți, botezuri. Știu că ați trecut prin multe întâmplări haioase, povestiți-ne una din întâmplările amuzante la care ați luat parte.
L.L.: În Italia cântam cu acordenistul. Acolo, era multă lume și nu știu cum am agățat franjurile în acordeon și m-am trezit deodată că baticul meu era pe acordeonul lui. Eu eram cu capul ca o buhă și țipam după el: „Dă-mi baticul! A început lumea să râdă. Sau una care a fost groaznică. Am intrat în scenă, am ajuns la Gura Humorului și acolo era Căminul. Era acolo apă și niște scânduri aruncate cu niște cuie în sus. Intrarea pe-o parte și pe alta a scenei și lângă una din intrări, gaura aia. Coborai pe trepte. Lumea mă aștepta. Vai, aplauze. Noroc cu cortină că era din catifea și fac așa o reverență, știi. Lumea aplaudă și când am făcut un pas a fost ultimul. Am crezut că mă duc și m-am prins de cortină, știi instinctul de apărare. Mă, s-a rupt și cortina și am venit cu spinarea, noroc cu cortina că mi-a amortizat căderea, pe treptele alea de trei metri adâncime, pe scară așa și când am ajuns pe ultima treaptă am simțit că nu am aer și nu știam ce s-a întâmplat. Îmi dau un pic cortina la o parte să pot respira și când m-am uitat, am văzut unde sunt. Cei de pe scenă au zis că nu au știut ce s-a întâmplat cu mine. Doi tinerei cu care cântam acolo au simțit că s-a întâmplat ceva rău și vin. Mă văd cu cortina în cap, era o baltă de apă, niște scânduri și cuie și ăia zic: „Dar ce faci aici? Amărâtă, nici nu puteam vorbi. Între timp dirijorul era ocupat să pună partiturile că urma o melodie nouă. Cum se chema melodia? „Ne-am iubit bade pe-ascuns” și eu eram deja ascunsă. (râde) Pregătec ei și deodată:„Băi, dar unde e doamna Laura?” Se uită în stânga, în dreapta „unde e mă femeia asta?”, dar dirijorul spune: „ Maestre, nu-i doamna Laura, dar văd că nici cortina de aici nu e. (râde) Și coboară ăsta, dă cortina, mă trage, Laura! Îți dai seama cum arătam plină de var, cocul într-o parte și stau lipită de perete și ăla zice: „Chem salvarea?” Eu, nu. ”Mai cântăm?” Am cântat numai două cântece. Și încep: „Ne-am iubit bade pe-ascuns”îmi curgeau lacrimile… De nu era cortina aia eram moartă.
A.A.: La finalul interviului vă rog să le transmiteți un mesaj cititoarelor site-ului nostru.
L.L.: Femei de zece, să fiți mereu de zece în fața tuturor și primiți din toată inima mea o primăvară minunată, frumoasă, așa cum sunt cântecele mele din Bucovina.

Femei de 10 pe Facebook